„Invenţiile ocazionale” de Elena Ferrante

Cum scrii o recenzie despre o carte cu ilustraţii, adică multe ilustraţii? Recunosc: e una dintre întrebările mele glumeţe când mi se prezintă o carte: are poze? Niciodată nu mă aştept la un răspuns afirmativ, normal. Pentru că suntem obişnuiţi ca o carte pentru oameni mari să aibă doar text, n-avem nevoie de ilustraţii ca să-l înţelegem. Şi totuşi ne plac, de ce să nu spunem, sigur că sunt sugestive şi suntem curioşi ce-a ales ilustratorul din toată povestirea. Deci nu am nimic împotriva ilustraţiilor, mai ales dacă sunt, ca în volumul de faţă, pline de talent, delicateţe şi perfect potrivite prozei.

De ce mi-e greu să scriu despre volumul ăsta al Elenei Ferrante? Ei bine, pentru că mă aşteptam la altceva, de fapt nu ştii exact ce-o să găseşti când capeţi cartea în ţiplă, nu? Astea sunt detalii, altceva vreau să spun: eram obişnuită cu romanele ei, în special rămăsesem cu savoarea „Vieţii mincinoase a adulţilor”, carte care mi-a confirmat că am de ce s-o citesc în continuare pe Ferrante, dar ştiam şi corespondenţa ei cu diverşi editori – din „Frantumaglia”.

Când un scriitor/o scriitoare devine un fenomen, cum s-a întâmplat cu Ferrante, editurile îl/o exploatează la maxim, aş spune că storc cât pot şi asta nu ştiu dacă totuşi duce la ceva bun neapărat. O carte are nevoie de timp, iar apariţia ei prea devreme denotă ceva forţat.

Scriitoarea recunoaşte că are ritmul ei şi că nu-i place să scrie din obligaţie, ci vrea „să caute pe cont propriu o poveste, nişte personaje, un raţionament, aşezând cuvânt după cuvânt, aproape întotdeauna cu greu, ştergând mult”. Iar aici e vorba despre articole pe care ea s-a obligat să le scrie pentru „The Guardian” timp de un an de zile, ca un fel de răspuns la întrebări. Astfel, între 22 ianuarie 2018 şi 12 ianuarie 2019 Elena Ferrante „a scotocit în memorie” şi a reuşit să dea naştere acestor „invenţii ocazionale, care nu diferă, de altfel, de cele cu care răspundem în fiecare zi lumii în care ni se întâmplă să trăim”.

Adevărul e că eu, ca poate orice cititor/cititoare care s-a ataşat de Ferrante, aş cumpăra (cum am făcut-o şi de data asta) orice volum nou semnat de ea, chiar dacă pe urmă încep să simt că am fost puţin păcălită, şi sper că în viitor ţipla va ascunde un roman sau nişte povestiri.

Articolele ei mi se par de fapt un soi de intrări de jurnal, doar acolo ne notăm gânduri şi idei (bine, cei care nu scriem amănunte din cotidian) şi încercăm să le dezvoltăm, să aflăm ceva mai mult despre noi şi despre lume. Poate chiar de asta de fapt măpot simţi atrasă de carte, pentru că autoarea, deşi scrie la comandă, o face sincer, nu exagerează şi nu înfrumuseţează nimic, îşi arată părerile admirabile dar şi pe cele aproape destestabile.

Sunt 51 de articole – fiecare are în jur de două pagini –, şi, cum e firesc, unele au rămas cu mine, pe altele le-am pierdut undeva pe drum. „Prima dată” deschide seria şi aici Ferrante ajunge şi la prima dragoste: „El era foarte înalt, foarte slabşi mi se părea frumos. Ne duceam pe o străduţă pustie din spatele autogării(…) Îl iubeam pe băiatul acela atât de mult, încât, văzându-l, orice percepţie a lumii era anulată şi simţeam aproape că leşin, nu din slăbiciune, ci din exces de energie”.

În micile texte Ferrante scrie despre spaime, despre jurnale, despre fiice şi sarcină, despre semne de punctuaţie, despre insomnie, nelinişti, ştiri, minciuni, film, plante, gelozii şi poze.

Ele toate, după cum am spus, nu pot fi numite mini eseuri, pentru că sunt foarte personale. Unul dintre articole este atrăgător prin inocenţa lui – se numeşte „În suspensie” şi e chiar despre punctele de suspsensie: „Stau aici…mă frământ….mă întreb unde eşti….mă gândesc la tine…..mi-ar plăcea să te revăd, dar……” După cum observăm nu sunt doar trei puncte, cum suntem obişnuiţi, ci ele se tot înmulţesc, la fel ca şi nehotărârea. Vrea să vorbească despre nevoia noastră de a le folosi, despre incertitudine şi ce se ascunde în spatele lor, iar în final autoarea se hotărăşte să nu le mai folosească vreodată pentru că sunt o formă de laşitate.

Un alt articol îl are în centru pe Daniel Day Lewis. Ferrante spune că nu e de fapt vorba despre el, ci despre personaj, scenariu, roman, machiaj, costume etc. etc., şi tot ce contribuie la succesul lui, dar toţi avem preferinţele noastre, şi când suntem puşi să dăm doar un nume s-ar putea să ne fâstâcim sau s-ar putea să-l spunem imediat.

Dintre cele mai puternice texte l-aş alege pe „Mame”: este o meditaţie mai profundă decât altele şi deşi cunoaştem deja câte ceva despre concepţia autoarei referitoare la relaţia fiică-mamă din cărţile ei de ficţiune, aici e vorba de propria ei legătură cu mama şi ştim că nu e niciodată uşor să scriem despre ceva foarte „al nostru: Am început să o detest în jurul vârstei de zece ani, poate pentru că o iubeam atât de mult, încât ideea de a o pierde mă făcea să trăiesc într-o stare permanentă de anxietate şi, ca să mă liniştesc, trebuia să o înjosesc”. De data asta Ferrante nu rămâne la suprafaţă, ca în alte texte, ci are curaj să spună mai mult: „Nu reuşeam să gândesc niciun gând propriu, aveam în minte numai gânduri de-ale ei”. Sunt aici primele răbufniri de adolescentă, foarte naturale, de altfel, dar care ne şi fac să simţim vinovăţie. Sunt primele momente în care fata vrea să se descopere şi să se desprindă de mamă, dar lucrul ăsta e de fapt foarte greu pentru că, deşi ştie că asta trebuie să facă, nu e ceea ce vrea: „Să n-o mai iubesc mi s-a părut mult timp singura modalitate pe care-o aveam la îndemână ca să mă iubesc pe mine însămi, sau mai degarbă, să am o identitate proprie de iubit.”

Ce vreau să spun e că ne dăm seama imediat care sunt temele care o interesează cu adevărat şi despre care ar scrie mult şi bine, pentru că are o viziune autentică şi suficientă experinţă.

Altă mini-proză care vrea să aducă o idee nouă – deşi chiar scriitoarea are părerea că „nu există cu adevărat nou în literatură decât felul nostru foarte individual de a folosi depozitul literaturii planetare” – este „Iubirea veşnică”. Aici vorbeşte despre reţeta unei prietene care are o căsnicie fericită de patruzeci şi opt de ani. Începe simplu şi credem că asta o să fie tot şi nu suntem de acord poate. „Formula există: e de ajuns ca cei doi să se iubească.” Dar apoi încep condiţiile şi ele se tot adaugă pentru că atunci când e vorba de iubire lucrurile nu sunt niciodată simple, şi merge până la acceptarea infidelităţilor soţilor şi cum trebuie ele să aibă loc. Este una dintre lecturile cele mai amuzante de fapt tocmai pentru că ştim că nu există de fapt reţete sau adevăruri clare în privinţa subiectului iubire.

Dacă e să rămânem în domeniul romantic, mai existăun articol numit „Gelozie” în care arată cum toţi trecem prin experienţa asta, fie că o recunoaştem sau o negăm cu înverşunare: „Mai ales geloşii cu o cultură aleasă sunt cei care o ascund cu grijă, pentru că simt că în adâncul lor există o pretenţie meschină, dar semnificativă: nu suportă ca fiinţele umane de care sunt ataşaţi să simtă plăcere dincolo de ei, în compania altora.”

Cea mai poetică piesă mi se pare totuşi „Asta sunt eu”. E o proză delicată care începe aşa: „Aparţin acelei categorii de persoane care nu se plac în nicio fotografie sau înregistrare video.” Cred că azi e o categorie foarte restrânsă pentru că moda selfie-urilor ne-a făcut pe toţi mai narcisişti şi mai doritori să ne vedem pe noi înşine, iar tehnologia ne lasă să încercăm până reuşim poza care să ne satisfacă. Asta e realitatea. Dar aici lucrurile sunt puţin diferite: ea găseşte o fotografie de când avea şaptesprezece ani, e singura în care se place şi o înrămează. Toţi vizitatorii o complimentează: ce frumoasă, eşti într-adevăr tu? Şi încet-încet recunoaşte că ce-i place la poză e tocmai că nu seamănă cu imaginea pe careo avea despre ea însăşi la şaptesprezece ani. Şi atunci se întreabă: „Vreau, acum, în această etapă a vieţii mele, să mă păcălesc pe mine însămi, să-mi amintesc de mine aşa cum n-am fost niciodată?” Asta mi se pare fraza cea mai bună a volumului, pentru că de-aici se poate ajunge departe cu gândul, cu meditaţia, ba chiar mi se pare că poate fi începul unui roman în sine.

Elena Ferrante, „Invențiile ocazionale”, cu ilustrații de Andrea Ucini, traducere din italiană de Cerasela Barbone, Pandora M, București, 2022