Canonul literar

Ironie şi deconstrucţie în poezia „Mitologicale” de Eminescu

Geniul eminescian a dus, legat sau nu de structura psihică a poetului, la deconstrucţia propriei mitologii interioare, la subminarea şi destructurarea „vizionarismului”. O astfel de analiză a realizat Ioana Em. Petrescu, identificând trei etape şi trei „modele cosmologice” distincte în creaţia eminesciană, propunând ca figuri reprezentative pentru fiecare etapă: bardul, demonul, Cezarul. Cea mai importantă ruptură constă, aşa cum afirmă autoarea, în „pierderea consubstanţialităţii fiinţă-univers” şi de aici conştiinţa tragică a poetului.

Din punctul meu de vedere, nu doar „consubstanţialitatea fiinţă-univers” se destramă, ci se produce chiar o scindare a conştiinţei creatoare poetice, care este, de altfel, mai degrabă specifică omului modern decât celui romantic.

În poemul intitulat Mitologicale, publicat în postume şi datând din 1873, deci din prima tinereţe a poetului, Eminescu utilizează ironia pentru a deconstrui o figură emblematică a romantismului, aflată acum într-o ipostază duală: titan şi rege. Poezia prezintă, pe scurt, o călătorie burlescă a Uraganului către muntele Rarău. Istoricul literar Traian Diaconescu a observat că, scris în hexametru, poemul prefigurează modernitatea poeziei româneşti prin parodierea existentă la mai multe niveluri: axiologic – lumea înaltă este coborâtă la cea umilă -, temporal – vremurile mitice fuzionează cu cele moderne -, spaţial – Olimpul e înlocuit cu Rarăul -, stilistic – limbajul literar şi cel popular se întrupează în imagini originale.

Prima parte pare să contureze un decor specific imaginarului eminescian, cu „stânci arcuite”, cu „porţile mândre de munte”, iar apariţia titanică a urganului păstrează semnele mitului şi ale măreţiei, prin hiperbolizare: „mânând pe lungi umeri de nouri/ Caii fulgerători şi carul ce-n fuga lui tună. / Barba lui flutură-n vânturi ca negura cea argintie”. Există, însă, încă din aceste prime versuri, indicii ale unui alt registru de limbaj şi de viziune: uraganul este „bătrân”, iar coroana este „colţuroasă”. Urmează imaginea auditivă a râsului, extins la nivelul întregului peisaj: munţii, paltinii, codrii, brazii răspund „hohotului adânc al bătrânului”. Râsul sardonic prevesteşte destabilizarea, ieşirea din ţâţâni a lumii, orgia împotriva căreia doar „marea albastră murmură”: „…uraganul/ Dus de fulgerătorii cai în bătrâna căruţă, / Care scârţâie hodorogind, de-ai crede că lumea / Stă să-şi iasă din vechile-i vecinice încheieture.” Lumea şi-a pierdut consistenţa şi stabilitatea, râsului sardonic i se asociază scârţâitul apocaliptic al universului în descompunere.

Imaginea titanului apare în secvenţa următoare în cheie ironică: e un bătrân beţiv de care Soarele însuşi râde, într-o replică ce introduce termeni „nepoetici”: „Cine dracul ştia că de cap o să-şi facă”. Ironia de gradul al doilea, ironia la ironie, marchează în continuare discursul poetic, mai întâi prin modul popular de adresare şi prin tratarea în registru grotesc a figurii titanice în replica soarelui: „Taci, moşnege făr’de obraz, te du, te trezeşte…/ Vezi în ce stare te afli, coroana îţi stă pe-o ureche/ Şi cu veselia ta proastă lumea ruini tu!”. Însemnele regalităţii sunt aproape anulate, iar titanul, devenit aproape o marionetă grotesc-comică, supusă viciului, pare să nu înţeleagă efectul distructiv pe care îl produce asupra universului. Apoi, ironia oblică, prin care Eminescu pare să trimită la critica sa socială, dezvăluie defectele majore de construcţie a lumii, care nu mai e un univers fascinant, ci o alcătuire prost închegată: „Însă-a popoarelor blonde de stele guverne-îndărătnici, / Vai! Nu făcuse şosea cumsecade pe câmpii albaştri/ Şi se răstoarnă carul şi greu se-nglodează bătrânul”.

Ultima secvenţă a poeziei pare să reamintească peisajul romantic al spaţiilor îndepărtate şi melancolice, reluând motivul mării, al apusului, al naturii paradisiace în mijlocul căreia „se plimbă o fată-n albastru-mbrăcată, / Părul cel blond împletit într-o coadă îi cade pe spate”. Imaginea idealului feminin se estompează, se deconstruieşte în versurile imediat următoare, fiindcă, „frumoasă şi proastă”, ea îşi aşteaptă amantul, „scriitor la subprefectură”. Scena de dragoste este, deci, parodică. Cadrul nocturn tutelat de motivul lunii se transformă caricatural, fiindcă metafora surprinde acum „luna, o cloşcă rotundă şi grasă”, care lasă în aerul „moale” urmele de-aur ale „labelor ei”.

Cromatic, poemul creează câteva tuşe puternice, în care domină albastrul, griul, auriul, dar şi roşul, iar succesiunea lumină-întuneric este rapidă, ceea ce accentuează viziunea grotesc-caricaturală. Dimensiunea cosmică şi-a pierdut adâncimea, nu mai reprezintă infinitul spaţial şi temporal, cum suntem de regulă obişnuiţi cu poezia eminesciană; pare mai degrabă o lume filmică, de efecte speciale, de suprafeţe care se suprapun şi se destramă succesiv.

Titlul sugerează demitizarea şi deconstrucţia, formula „mitologicale” cuprinzând, la rândul ei, o ironie la adresa miturilor, semnificând deci o rescriere parodică şi burlescă a figurilor vizionare precum titanul şi regele.

Addenda

Recitind descrierile de natură din poezia lui Eminescu, m-a izbit asemănarea cu tablourile şi lumile pe care le realizează astăzi spațiile virtuale, spaţiul ciborgic, efectele speciale din filme, obţinute pe computer.

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”.

Scrie un comentariu