Cronici

Structura şi misterul

Un scriitor care a dat deja o capodoperă (Matei Brunul) are dificultăţi în a scrie următoarea sa carte. Începe mai multe, le abandonează în diverse stadii într-un folder. Până într-o zi, când destinul îi face una dintre surprizele aparte pe care le rezervă doar unora dintre oameni. O boală foarte gravă îl provoacă, astfel, iar el nu e şocat, pentru că a avut în familie câteva cazuri şi ştie că e sub semnul riscului, dar e, desigur, totuşi şocat pentru că, până nu ţi se întâmplă ţie, este boala altora. După operaţie, cu puţin înaintea chimioterapiei, găseşte lângă o pubelă o pancartă pe care scrie: „Writing is the only way of life”. Începe să scrie un jurnal al vieţii care e aceea a luptei cu boala (cancer limfatic), apoi jurnalul va sta la baza unei cărţi: Cel care cheamă câinii. Volumul apare, în primăvara lui 2017, la Editura Polirom şi e semnat de Lucian Dan Teodorovici.

Este prima scriere autobiografică a lui Lucian Dan Teodorovici şi rămâi surprins de vocea pe care o auzi din paginile cărţii. E ca vocea unui prieten, pentru că e sinceră, directă, fără trucuri, fără emfază, e cineva care stă în faţa ta şi îţi vorbeşte franc. Atât de franc încât rămâi mut.

În momentul în care a început să scrie, i-a fost clar că are nevoie de „o structură”, dupa expresia lui. El se referă la o structură a cărţii, dar noi înţelegem şi altceva. El ştie că trebuie să împartă etapele tratamentului pe capitole , cititorul ştie că nevoia de structură e, de fapt, nevoia de a încadra într-o formă ceva ce scapă de sub control. Scrisul e încercarea de a stăpâni, prin cuvinte, iraţionalul. O boală care îţi ia cu asalt viaţa este manifestarea iraţionalului din viaţă. Aşa că ori cedezi, ori încerci să rămâi pe picioarele tale. Scrisul reprezintă captarea iraţionalului şi, în mod ideal, speranţa găsirii unui sens. Urmând această disciplină, naratorul e bruscat de diverse evenimente dar le va insera în structura lui. Cartea nu pare un manuscris, ci un discurs, un monolog alert, în care cititorul e prins alături de narator şi ţine pasul cu el, nemailăsând cartea din mână.

Nu avem un text-mărturie a unei experienţe-limită, pentru că naratorul nu îşi propune să facă aşa ceva. Trăirile foarte intime rămân consemnate pe scurt şi oarecum nepersonalizate: „Greţurile sînt greţuri, e adevărat, dar cum să explici că le simţi venind nu doar dinspre stomac, aşa cum ne-am obişnuit să le recunoaştem, ci şi dinspre piele, dinspre vene, dinspre muşchi? Cu ce cuvânt descriptiv să le acoperi? La fel oboseala pomenită în hârtii. Oricine cunoaşte starea de oboseală. […] e mai greu s-o numeşti însă aşa atunci când ai senzaţia că oasele ţi s-au făcut mercur şi ţi se scurg spre-afară, lânced şi magnetic…”.

Naratorul nu vrea, deci, să facă un documentar prin care să surprindă medical realitatea, ci îşi spune povestea. Originalitatea faţă de alte istorisiri similare este că, în această poveste, intră parcă mai mult membrii dispăruţi din familia sa, care sunt foarte prezenţi în mintea lui, de asemenea, intră sub formă de personaje toţi oamenii pe care îi întâlneşte în intervalul de timp până la remisia bolii. Ca orice scriitor de excepţie, Lucian Dan Teodorovici face literatură indiferent de subiect, din felul în care scrie.

Nu avem în roman – pentru că un roman este –, scene extreme, de nici un fel. Nu avem epifanii, nici abisuri de disperare. Avem lupta măsurată, dez-eroizată, a naratorului cu destinul care îl provoacă masiv. Iar el încearcă şi reuşeşte să se împrietenească cu acest destin. Trăieşte totul aşa cum îi apare, îşi ascultă medicii, e atent la cei din jurul său şi speră.

Post-factum, când, la final, aflăm că boala a fost declarată în remisie, înţelegem mai bine parcă prin ce a trecut naratorul. Pentru că, prin talentul lui, ne-a purtat alert printr-o poveste cu multe personaje, cu multe discuţii, cu scene tragi-comice, nelăsând ca locul întâi să îl ia boala. Locul întâi, în text, îl are în permanenţă Viaţa. O Viaţă grav pusă în pericol, dar Viaţa.

Iar în această poveste apar personaje memorabile, apar cel care cheamă câinii, de spaima lor, cel care nu mai poate vorbi, dar are la el un caiet cu replici pentru orice situaţie, o doamnă în vârstă care pare habotnică, dar e teribil de ipocrită, un italian stabilit în România, apar multe amintiri din copilărie, cu o bunică de suflet, apare casa de la Breazu, construită de narator la 8 km de Iaşi, apar discuţii aprinse despre alegerile din SUA, din Franţa sau despre Brexit, despre jocul „Clash of Clans”, despre Beckett şi legile lui Murphy, despre Walt Whitman şi The Doors. Lumea palpită, în toată frumuseţea sau mediocritatea ei, în jurul naratorului, care nu refuză să o mai vadă, dimpotrivă. Participă la ea şi ne face şi pe noi să ne aducem aminte că, atunci când ni se întâmplă ceva foarte rău, nimic nu se schimbă în jur, totul merge înainte, iar ceea ce putem face noi cel mai bine e să nu plecăm cu mintea şi cu sufletul din această lume, să rămânem în ea. Asta face şi naratorul.

Şi scrie, desigur. „Writing is the only way of life.” Fiindcă, pentru un scriitor, a scrie înseamnă a doua respiraţie.

Ni se spune că primele pagini, ca şi un fragment de la final reprezintă o bucată dintr-un manuscris abandonat, ni se precizează că anumite lucruri trebuiau să facă parte din alt capitol, dar desfăşurarea faptelor a bulversat înscrierea lor în text, avem digresiuni despre scriere ca mod de a fi, avem, cu alte cuvinte, în Cel care cheamă câinii, şi un metaroman, dar nu acesta constituie partea cea mai importantă, ci povestea. Faptul trăit devine ficţiune prin felul în care este povestit. Palpită de viaţă, are farmec, are frică, are sensibilitate, are chiar umor.

Iar valoarea textului e dată şi de faptul că nu e povestea exclusivă a aceluia care îşi priveşte în oglindă, cu îngrijorare, urmele intervenţiei chirurgicale, pentru că naratorul nu cade în capcana concentrării asupra sa, ci mută mereu „obiectivul” asupra celorlalţi. De cum se concentrează pe el însuşi, îşi aduce imediat aminte de cei care suferă alături de el de aceeaşi boală. E povestea lui, dar şi a lor.

Cartea lui Lucian Dan Teodorovici este o poveste despre viaţă şi moarte, o poveste despre cum să te împrieteneşti cu propriul destin, atunci când te provoacă şi stai luni de zile pe muchie de cuţit, despre autenticitate, despre reacţia (vitală!) de a urma căile bătătorite ale medicinei şi nu pe cele necontrolate ale tratamentelor alternative, despre medici indiferenţi, dar şi despre medici dăruiţi, despre familie şi prieteni, despre copilărie, despre credinţa care e ţinută tăinuită, despre empatia cu cei care suferă lângă tine, despre iraţionalitatea vieţii sau, mai bine zis, despre misterul vieţii. Este un roman care se întâmplă să aibă la bază un fapt real.

Lucian Dan Teodorovici, Cel care cheamă câinii, Editura Polirom, Colecţia „Fiction Ltd”, Iaşi, 2017, 264 p.

Despre autor

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghiţeanu a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti în 1994. Master de Studii culturale franceze tot la Universitatea din Bucureşti, în 1996. Doctorat în Literatura franceză modernă la Université Bretagne-Sud din Franţa, în 2009. Lucrează la Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti din 1996, unde este conferenţiar universitar din 2014. Predă cursurile de Literatură franceză a secolului XX, Cultură şi civilizaţie franceză, Literatură franceză contemporană, Literatura exilului românesc. Volume în limba franceză: „Marguerite Duras ou le goût du vertige”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2016; „Nancy Huston et Nina Bouraoui. Question d’identité”, Presa Universitară Clujeană, 2013; „Sylvie Germain. La Grâce et la Chute”, Editura Institutului European, Iaşi, 2010. Volume în limba românã: „Ora de citit”, Editura Alfa, Iaşi, 2011, „A doua oră de citit”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015. Este co-autoare a volumului „Scriitorul, cenzura şi Securitatea. Bujor Nedelcovici şi invitaţii săi”, Ed. All, Bucureşti, 2009.
Serenela Ghiţeanu a publicat cronici de carte, între 2003 şi 2011, în Timpul, Revista 22, Jurnalul literar, Luceafărul, Contrafort, Convorbiri literare, suplimentul Aldine – România liberă, Observator cultural.
A făcut publicistică în ziarul Cotidianul, între decembrie 2016-mai 2017.

Scrie un comentariu