Avanpremieră Nr. 193

O veste, într-adevăr, foarte proastă

Reach content for Google search „Iulian Tanase”

— Nu pot să cred că îmi face una ca asta, nu pot să cred… Doamne, Dumnezeule, acum s-a găsit și el să moară…

Sofia închide telefonul, se lasă să alunece în fotoliu și rămîne așa multă vreme, într-o rigiditate dureroasă. Ochii i se golesc subit de orice urmă de privire. În mintea ei nu există decît un singur gînd, care o înspăimîntă.

 

Telefonul sună din nou, dar Sofia nu înțelege ce este acel sunet și de unde vine. Mintea ei, luată în stăpînire de acel unic gînd, nu mai este în stare să facă vreo altă legătură cu lumea exterioară.

După un timp, se ridică din fotoliu, un gest mai degrabă mecanic, provocat de stringențele fiziologiei. Merge la toaletă și își deșartă vezica. Trage apa, se spală pe mîini și pe față. Încet, gîndurile încep iarăși să îi populeze mintea.

Telefonul sună din nou.

— Mamă, ești bine?

Din vocea lui Carmen răzbate o undă de îngrijorare.

Sofia nu are nici un chef să audă pe nimeni, cu atît mai puțin pe fiica ei, cu care nu mai vorbise de mult timp, însă acum e o situație specială.

— Nu, nu sînt bine.

— Vrei să îl vezi?

— Unde e?

— La morgă, la Universitar.

— Nu știu ce să zic, nu cred că sînt pregătită acum. Vorbim mai tîrziu…

— Cum crezi, mamă… E totuși fiul tău…

 

Cu trei zile înainte de moartea fiului ei în vîrstă de patruzeci de ani, actrița Sofia Kazan împlinise șaizeci și cinci de ani și încă mai credea despre ea că este o femeie foarte frumoasă. Fusese, într-adevăr, o femeie foarte frumoasă și încă era o femeie frumoasă. Cînd a simțit că tinerețea și frumusețea se îndepărtează de ea, nu doar că a început să îl viziteze din ce în ce mai des pe cel mai celebru chirurg estetician din țară, dar și-a mai falsificat și data nașterii.

 

Telefonul sună din nou.

— Ce faci? Ești bine?

Vocea fostului ei soț sună ciudat, nu mai vorbiseră de mult timp la telefon. Din mîndrie, îl minte:

— Sînt bine, mă rog, cît se poate în condițiile astea…

— Înmormîntarea e peste trei zile, mă ocup eu de tot…

— …

— Am înțeles de la Carmen că nu te duci la morgă…

— Nu pot, îmi pare rău…

— Dar la înmormîntare…

— Ce e cu înmormîntarea?

— Vii, nu?

O calcă pe nervi, din nou, după atîția ani.

— Crezi că pot să nu vin?! spune ea, iritată.

Îi închide telefonul, nu mai suporta discuția. Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Nu e obligată să vorbească cu el, chiar dacă e tatăl copiilor ei. În minte îi revine acel gînd care o înspăimîntase încă din clipa cînd a primit vestea. Încă o îngrozește. Cu cît se fixează mai mult asupra lui, cu atît mai tare o îngrozește.

 

Formează numărul fostului soț.

— Scuze că ți-am închis, dar nu mai suportam discuția.

— Nu e nici o problemă. Spune, te rog!

— Știu că o să zici că sînt nebună, dar vreau să te rog ceva…

— Spune.

— Crucea…

— Ce e cu ea?

— O să aibă pe ea și anul nașterii sau doar anul morții?

— Nu înțeleg întrebarea.

— Ce nu înțelegi?! Te-am întrebat dacă pe crucea lui Caius o să fie trecută și data nașterii…

— Ce e cu întrebarea asta? Nu așa se trece la toți morții?!

— Aș vrea să nu fie trecută și data nașterii, dacă se poate… Te rog, te implor!

— E exclus… E aberant ce îmi ceri… Iartă-mă, trebuie să închid.

 

Gîndul care o înspăimîntase de la bun început era chiar ăsta: că pe crucea pe care fostul soț o va comanda pentru fiul lor răposat va fi trecută și data nașterii acestuia, și lumea venită la înmormîntare va vedea crucea cu data nașterii și data morții, și atunci oamenii vor începe să facă diverse calcule, deloc complicate, și vîrsta ei, pe care ea și-o ascunsese atîta timp, cu o inconștientă cochetărie, va ieși la iveală și o va da de gol. În toate biografiile disponibile publicului, Sofia Kazan apărea cu opt ani mai tînără, iar moartea propriului ei fiu îi dădea acum planul de întinerire peste cap. Nimeni nu își va aduce aminte, și nici nu ar avea cum, că ea a devenit mamă la vîrsta de șaptesprezece ani, ba chiar mulți își vor aminti că ea a devenit mamă la doi ani după absolvirea Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică, și iată cum moartea fiului ei, care ar fi trebuit să o îndurereze atît de mult, urma să o umple de rușine.

 

Sofia ia telefonul de pe masă și formează numărul fiicei ei:

— Draga mea, am vorbit cu taică-tu, nu mă înțeleg deloc cu el, poate mă ajuți tu…

— Mamă, este exclus… Am vorbit adineauri cu tata, e nebunie curată ce vrei tu.

— Dar de ce ar fi așa important să fie trecute data nașterii și data morții pe cruce?! Numele nu e suficient?! Din fericire, fratele tău chiar își făcuse un nume…

— Mamă, e aberant ce spui…

— Vorbești exact ca taică-tu…

— Mamă, a murit Caius, băiatul tău… Nici măcar nu l-ai văzut… Pe bune că iar te gîndești doar la tine?!

— Draga mea…

— Mamă, am citit și noi ultima ta biografie… Noi, eu și bietul Caius, abia dacă sîntem pomeniți acolo… Noi, copiii tăi, abia dacă facem parte din biografia ta oficială, mereu e vorba numai și numai despre tine, mamă, doar despre tine, numai despre tine, tu, tu și doar tu…

— Te rog să îmi vorbești cuviincios, sînt totuși mama ta…

— Mamă, nu ai cincizeci și șapte de ani, ai șaizeci și cinci… Și oricum nu e o așa mare diferență, de ce naiba încerci să…

Îi închide telefonul. Nu mai suporta discuția. Fiica ei l-a moștenit pe fostul soț, de la ea nu a luat nimic, nici măcar frumusețea.

Cu ani în urmă, poate douăzeci, poate mai mult, cînd încă îi făcea plăcere să vorbească în interviuri despre propriii copii, declarase pentru o revistă glossy că a devenit mamă la vîrsta de douăzeci și cinci de ani. Deschide Google și caută interviul, introducînd cîteva cuvinte-cheie. Nu îl găsește, și asta o liniștește, însă doar pe moment. E conștientă că există multe dovezi împotriva ei. Ce porcărie, se gîndește. Dacă nașterea primului ei copil a umplut-o de fericire, acum, moartea aceluiași copil e pe cale să o umple de rușine.

În minte îi vine Robert, un tînăr actor cu care avusese o aventură. Unii tineri ar face orice pentru a reuși în viață. Ea l-a ajutat apoi să se angajeze la Teatrul Național. Din fericire pentru ea, Robert e un actor foarte talentat. Îl sună.

— Robert?

— Bună, Sofia! Am auzit vestea, îmi pare tare rău, condoleanțe!

— Mulțumesc, dragule! Pot să te rog ceva?

— Sigur, orice!

— E o chestiune foarte delicată, Robert! Am nevoie să îmi promiți că pot conta pe discreția ta.

— Sigur, fără probleme.

Sofia îi explică situația.

— Am înțeles, o să vorbesc eu cu un angajat al capelei să facă asta cît mai discret, spune Robert. Doar să-mi zici unde va fi depus.

— Te sun eu cînd aflu.

 

A doua zi, de dimineață, Sofia este trezită de soneria telefonului.

— Mamă, Caius o să fie depus azi, pe la prînz, la capela Cimitirului „Izvorul Nou“. Poimîine este înmormîntarea.

— Bine, dragă, o să ajung și eu după-amiază. Ne vedem acolo.

— Bine… Și vezi că m-a sunat Roxana…

— Da, m-a sunat și pe mine ieri după-amiază.

— Aha, ți-a zis și ție de faza cu visul?

— Da, o aiureală, chiar n-am chef acum de tîmpeniile Roxanei…

— Da, și mie mi-a sunat total aberant…

— A, și m-a mai sunat și Sebastian să îmi spună același lucru… Un prieten normal la cap nu putea să aibă și Caius…

— Hai că Dan e OK…

— Da, singurul.

 

Ultima oară îl văzuse în urmă cu șase luni, Caius o sunase pentru a o invita la masă, i-a spus că are ceva de vorbit cu ea, și Sofia i-a propus să se întîlnească la un restaurant de pe Calea Victoriei, unul foarte scump. Pe Caius îl călcau pe nervi accesele de snobism ale Sofiei, însă ea, în calitate de actriță celebră, ținea foarte mult la imaginea ei.

— Bine, mamă, ne vedem acolo, dar să știi că viața e mult mai importantă decît imaginea.

 

Cînd a ajuns la capelă și l-a văzut lungit în sicriu, Sofiei i-au răsunat în cap aceste cuvinte ale lui Caius:

— Mamă, viața e mult mai importantă decît imaginea.

 

El tocmai își pierduse viața, iar imaginea ei era acum într-un mare pericol.

Sofia se apropie de sicriu. Ar vrea să plîngă, dar nu poate. Sînt o mamă îngrozitoare, își spune. Dacă nu pot să plîng ca mamă, o să plîng ca actriță. Pune o mînă pe fața rece a fiului ei și începe să plîngă. Carmen e la picioarele fratelui ei. Îi aruncă Sofiei o privire rece. Carmen știe de unde vine acest plîns. Sofia își șterge lacrimile cu o batistă și aruncă o privire în stînga. Zărește crucea. Anul nașterii lui Caius e acolo.

 

Caius parchează motocicleta în fața restaurantului. Intră în local cu casca pe cap, și-o dă jos cînd își zărește mama. Sofia e deja la masă.

— Săru’ mîna, mamă!

— Bună, dragule, ia loc!

Se îmbrățișează, e o îmbrățișare rece.

— Ce-ți veni să mă cauți?

— Voiam să vorbesc cu tine…

— Ce s-a întîmplat?

— Mai multe…, în fine… Roxana m-a anunțat că este însărcinată în patru luni și că nu este copilul meu…

— Îmi pare rău… Dar nu erați despărțiți?!

— Ba da, am tot fost despărțiți în ultima vreme… Dar e copilul meu, mamă, e al meu…

— De unde știi?

— Pur și simplu știu, am visat copilul ăsta.

— Nu știu ce să zic…, nu știu dacă te poți baza pe vise mai mult decît pe realitate…

— Roxana bravează, mamă… O să cer un test ADN.

— Asta poți să faci, da. Și cum a rămas?

— Nu a rămas nicicum. M-a sunat să mă invite la ea să îmi comunice vestea.

— Și tu ce ai făcut?

— Nimic, am fost luat complet pe nepregătite.

— Cît ați fost despărțiți ultima oară?

— Două luni, să zic.

— Nu știu ce să spun, dragule, îmi pare rău. Am citit în presă despre premiu… Bravo, mă bucur mult pentru tine.

— Mersi, a ieșit bine aplicația, dar bucuria asta mi-a cam ieșit pe nas…

— Poate că dramatizezi și tu…

— Nu că n-aș avea cu cine semăna…

— Hai, nu fi obraznic, eu sînt actriță. Noi, actorii, luăm totul foarte personal…

— Mai puțin problemele copiilor.

— Adică ce vrei să spui?!

— Nimic, mamă, nimic decît ce am spus.

— Mai ai și altceva să îmi spui?

— Nu știu, poate mai am.

 

Sofia privește crucea fiului ei. Anul morții minus anul nașterii egal patruzeci. O aritmetică simplă cît o condamnare la rușine. În capelă intră fostul soț, tatăl copiilor ei. Sofia se întoarce spre el, el se apropie de ea și o îmbrățișează.

 

— Te iubesc! îi spune el.

— Și eu te iubesc! îi spune ea.

— Pot să îl ating puțin?

— Sigur, e băiatul tău.

— E un băiat foarte frumos. Seamănă cu tine.

Asta se întîmpla în urmă cu patruzeci de ani, cînd ea, o tînără actriță, și el, unul dintre cei mai buni tineri neurochirurgi din țară, tocmai deveniseră părinții unui băiețel minunat.

 

— Am visat copilul ăsta, mamă, l-am visat nopți la rînd, era băiețel și semăna cu mine. E al meu, nu poate să nu fie al meu.

— Trebuie să treci peste asta, îi spune Sofia.

— Trebuie să trec cam peste multe chestii în ultima vreme, mamă…

— Simt că te pregătești să îmi mai spui ceva…

— Da, aș vrea să înțeleg ceva.

— Ce anume?

— Ieri, Sebastian m-a întrebat dacă m-ai născut la șaptesprezece ani. Îți citise ultima biografie.

— Așa, și tu ce i-ai spus?

— Mamă, nu înțeleg de ce a trebuit să faci asta.

— Ce?

— Știi tu la ce mă refer. Știi foarte bine că ți-ai falsificat data nașterii. Nu înțeleg de ce ai făcut asta.

— Tu nu știi cum e să îmbătrînești…

— Da, nu știu, habar n-am, nu m-am ocupat deloc cu asta pînă acum, deși am și eu patruzeci de ani.

— Ești încă tînăr, stai liniștit, plus că tu ești bărbat…

— Dar, mamă, e complet aiurea să faci asta. Lucrurile astea se află pînă la urmă…

— Cum se află? Te ocupi tu de asta?! O să mă dai de gol?!

— Mamă, te rog!

— Ce anume mă rogi?!

Caius se ridică de la masă.

— E mai bine să plec.

 

Sofia îi aruncă o privire rece fostului ei soț. El întoarce capul într-o parte, o ocolește și se apropie de sicriu. Începe să plîngă. Își sărută fiul pe frunte. Sofia iese din capelă, scoate telefonul din geantă și îl sună pe Robert.

 

— E depus la capela Cimitirului „Izvorul Nou“. Vezi că ți-am lăsat un plic la teatru, la portar, să te duci să îl iei.

— Bine, dragă, stai liniștită, mă ocup.

— Cel mai bine ar fi să se întîmple la noapte.

— OK, am înțeles.

 

Robert intră în cimitir ca și cum ar păși pe scenă. Își trece mîna prin părul lung și negru. Din cînd în cînd își mîngîie eșarfa de mătase de la gît. Se apropie de un bărbat în vîrstă, îmbrăcat în salopetă. Vorbește cu el, îi explică situația, apoi îi strecoară un plic în buzunar. Scoate din geantă o pungă, în care se află o fundă mare, neagră, și un tub mic, și i-o întinde bărbatului.

În ziua înmormîntării, de dimineață, cînd vine la capelă, Sofia observă imensa fundă neagră de pe crucea lui Caius. Un zîmbet fugar îi străbate chipul. Unul dintre capetele fundei acoperă cu totul data nașterii. Sofia se apropie și trage de ea, însă funda este lipită bine. Respiră ușurată.

Proză scurtă în avanpremieră din volumul „Un animal necunoscut și alte patruzeci de povestiri“, Editura Vellant, 2021
Sumar Literomania nr. 193

Susține Literomania

Despre autor

Iulian Tănase

Iulian Tănase

Iulian Tănase s-a născut pe 3 septembrie 1973 la Moinești, Bacău. A absolvit Academia de Studii Economice București în 1999, și Facultatea de Filosofie, Universitatea București, în 2010. A fost redactor la Academia Cațavencu (1997-2010) și Revista Kamikaze (2010-2011) și realizator de programe la Radio Guerrilla, între 2004-2019. Este trainer de Creative Writing din 2013 și de Storytelling (pentru adulți și copii), din 2016 și realizator al podcasturilor RSS Reloaded și Tănase Show. Dintre volumele publicate în Romania: „Îngerotica” (1999), „Poeme pentru orice eventualitate” (2000), „Iubitafizica” (2002,2003, 2012), „Sora exactă” (2003), „Ochiul exploziv” (2006), „Trusa instalatorului de umbre” (2006, împreuna cu Dan stanciu), „Abisa” (2007, 2016), „Adora” (2009), „Cucamonga” (2011), „Oase migratoare” (2011), „Manualul Îmblînzitorului de cafele” (2013), „Teoria Tăcerii” (2015, 2018), „Experimentul MAMATATA” (2015), „Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat” (2017), „Extraordinara călătorie a ariciului Ariston” (2019), „Dumneziac” (2019). În 2009 a primit premiul Hubert Burda pentru tineri poeți din Europa de Est (Offenburg, Germania), iar în 2011 Premiul 1+1+1=1 Trinitate / Literatură (Granz, Austria).

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: