In memoriam

John Ashbery (28 iulie 1927- 3 septembrie 2017)

John Ashbery poate fi considerat un reprezentant al grupului de poeţi din New York (dintre care cel mai cunoscut a fost la un moment dat Frank O’Hara) el situîndu-se pe poziția cea mai apropiată de experienţele suprarealismului (poezia sa este „criptică şi nedeclarativă, chiar impenetrabilă” spune un critic). El are o formaţie universitară solidă — cu studii post- unversitare în Franţa, este autor al unor teze despre romancierul britanic Henry Green şi despre Raymond Roussel, este critic de artă, dramaturg, şi îşi recunoaşte printre maeştri, pe lîngă Wallace Stevens, pe Auden din faza tirnpurie, şi o poetă dificilă şi „în afara curentelor la modă” ca Laura Riding. El însuși se declară preocupat mai ales de melodicitatea poemelor sale, — „ce apreciez eu în primul rînd la muzică spune Ashbery — este puterea ei de convingere, de a duce un argument în chipul cel mai eficient pînă la capăt, chiar dacă termenii înșiși ai acestei argumentări rămîn necunoscuţi. Ce se impune este structura, arhitectura argumentării, a istoriei, a povestirii. Mi-ar plăcea să fac așa ceva în poezia mea”. Ashbery – scrie Ellmann în prezentarea pe care i-o dedică în antologia sa – „scrie pe baza unei structuri solide care este luată ca de la sine înţe!easă. Poemul se constituie din postulate care sînt ferme, dar nu sînt divulgate niciodată. De aici decurge o atmosferă ca de vis și poetul însuşi a spus că ar vrea să reproducă puterea pe care o au visele de a te convinge de faplul că un anume eveniment are o semnificaţie, poate nu legată în mod logic de el, ci de faptul că există o relaţie ascunsă între obiecte disparate”. (Mircea Ivănescu)

RÎURI ŞI MUNŢI

Pe harta cea de taină pe care asasinii
Au pus-o la păstrare în mînăstire, Rîul Lunii era însemnat
Aproape de cele optsprezece piscuri şi de cetatea
Înfrîngerii şi umilinţei – palidă sfîrşind
Cărarea printre frunzele uscate, foşnitoare,
Pene cafenii întunecate asemenea unorgînduri
Prinse în melodioasa, nesfîrşita pastă a scrisului
De astăzi printre cîmpuri şi mlaştini
Marcate, aici pe hartă, cu mici tufe de ierburi.
Desigur, veveriţe trăiau prin pădurea aceasta
Numai că devastarea şi somnul apăsător încă şi acum
Mai dăinuiau peste ţara întreagă, liniştindu-i
Pe răsculaţii care se trezeau din somn în pacea temniţelor,
Cîntînd pe zidurile de marmură ale fabricilor
Cîte o consolare surdă în tonuri minore şi suflînd
Prin aer lănci greoaie, nevăzute,
Înăbuşite prin cine mai ştie ce vale nisipoasă de
Unde doar mersul încet şi liniştit te-ar mai putea învăţa ceva.
Pasărea a zburat peste toate acestea şi
S-a aşezat – nici n-ar mai fi avut altceva de făcut.
Să nu-i înţelegi greşit tăcerea – nu-i mîndrie sau forţă
Sau vreo cascadă ca fiind un port
Plin de nave uşoare şi care să fie aici

Pregătite pentru mii de oameni
Înveşmîntaţi, şi unii chiar avînd şi unde să se ducă
Sau jocuri. Uneori peste stîlpul
De blocuri mari de piatră apăsarea lui
Lăsând o urmă uşoară.

Astfel că ocolind oraşele
Ca să ajungi în alte locuri, ai găsit totul
Aici pe hîrtie, însă țara întreagă
Era făcută din hîrtie astfel tratată
Încât să pară un desiș de ferigi, noroi sau altceva
O mare ale cărei ape își desfășurau vrajitele
Îndepărtări şi apoi şi le-au strîns iar ca pe un pergament
Şi taina i-a rămas doar un buzunar,
Şi în fond aici doar unele colțuri sînt mai întunecate
Decît nopțile acestea fără lună petrecute parcă pe o plută
În însingurarea unei melodii ascultate
Răzbătînd ca printre trunchiuri de arbori
Şi nici n-ai putea să le aprinzi atingerea
Prea mult timp dar erau aici case
Departe răspîndite printre asperitățile
Unui creştet stîncos şi ascuţit
Și alte locuri de adunare
Umbrele viţelor de vie al căror vin
Avea chiar gustul mușchilui pe pămîntul din pădure
Şi pescăriile şi bancurile de stridii
Fluxurile de sub stîlp
Şi seminarii de învățătură, locuri
Publice pentru luminile electrice
Şi chiar regiunea unde se impune un impozit mare
Acuma ridată în planul
Alegerii la funcţiile publice
Șaizeci și doi de ani vîrsta, baia şi micul dejun,
Traficul animat, umbrele
Atîtea cîte să nu mai facă osteneala să te apropii
După ce boii au tras greoi mai departe carul.
Planul tău era să-l desparți pe inamic în două grupuri
Cu munții ca o lamă de brici între ele.
Și pe hîrtie a și avut succes
Însă taberele lor crescuseră
Până ajunseseră să fie munți și harta
Minuțios s-a cojit și nu smulsă
A fost lumina. O scoarță subțire însă rezistentă
Peste orice. Din fericire, războiul s-a rezolvat
Într-un alt fel, prin izolarea celor două părți
Ale flotei dușmanului astfel încât uscatul
A îndepărtat de la el navele uriașe plutitoare.
Lumina se răsfrângea săltăreață în capetele
Valurilor mici cenușii să le povestească
Celor adunați în observatoare
Despre uriașa dramă care se cîștiga tocmai atunci
Și să-și oprească așadar mașinăriile
Și să se îndepărteze liniștiți prin peisajul rustic
Luînd în căușul palmelor zăpada de pe munți, curățându-i
Pe cei mai aspri pe care iubirea încet
Îi înălțase în noapte să se întindă acoperind
Pernele umezite și petalele
Hotărîte anume unde să se așeze scrisoarea
Pe masa de lucru a președintelui neasasinat
Astfel încât marca poștală să poată reproduce toate acestea
În amănunt, pînă la cea din urmă frunză de toamnă
Și nefericirea călăririi din acel iunie
Încet, prin peisajul înnegrit de soare.


Poemul și prezentarea lui John Ashbery au fost preluate din volumul Poezie americană modernă și contemporană, antologie și traducere de Mircea Ivănescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986.

Scrie un comentariu