Cartea săptămânii

Alisa și paradoxul

Nu că aș fi sigur, dar o bănuială tot am că teribilul secret al literaturii ar fi absurdul, iar absurdul este jucăria preferată a fanteziei. Astfel, poveștile, scorniri fantastice, sunt prin definiție absurde, sfidând fără nicio reținere logica lumii reale. Confuzia cu absurdul practicat în literatura secolului al XX-lea este una, până la un punct acceptabilă, însă, trecând dincolo de estetic și filosofic, absurdul poate fi practicat și la modul ludic, nu doar încruntat. O astfel de abordare nu e prea atractivă pentru un scriitor care se ia în serios, căci tragicul, după cum prea bine se știe, conferă greutate oricărei povești, fie ea și absurdă. Nu astfel stau lucrurile în Alices Adventures in Wonderland (1865) sau în Alice Through the Looking Glass, and What Alice Found There (1871), „basme” ticluite de matematicianul englez Charles Lutwidge Dogdson, cunoscut ca Lewis Carroll.

Stranietatea lumilor străbătute de Alisa, protagonista poveștilor lui Carroll, are cel puțin un referent de prestigiu în trecut, și aici mă refer la hâtrul Jonathan Swift și la lumile inventate pentru eroul său, Lemuel Guliver. Remarc că scrierile lui Lewis Carroll precedă, la rândul lor, alte povești stranii, printre care și cea a teologului englez Edwin Abbot, Flatland (1883), poveste invocată și de Ioan Petru Culianu pentru a-și susține teoria spațiului multidimensional (vezi Ioan Petru Culianu, Călătorii în lumea de dincolo, ediția a treia, traducere de Gabriela și Andrei Oișteanu, Polirom, Iași, 2007, pp. 56-59). Edwin Abbot imaginează o lume complet plată, populată de ființe bidimensionale capabile a se deplasa doar înainte și înapoi, la stânga și la dreapta, în comparație cu care noi, ființe tridimensionale, suntem niște zei (așa, ca fapt divers, și cărțile de joc care populează Wonderland-ul sunt niște ființe bidimensionale asemenea celor din Flatland).

Poveștile lui Lewis Carroll ne propun spații esențialmente diferite ca structură și potențialități de lumea noastră. Paradoxul cultivat de creatorul Alisei a dus la diverse speculații care, în mare, au în centru preocuparea de bază a lui Carroll, matematica. Paradoxul din lumile străbătute de Alisa poate fi cu ușurință recunoscut în preocupările logicii matematice, ceea ce nu schimbă cu nimic termenii ecuației. Adică în continuare avem de-a face cu o poveste serioasă cu rol revelator, asemănător ca efect cu ghicitorile, koan-urile budismului zen. Koan-ul, întotdeauna formulat succint, lapidar, poate fi o poveste, un dialog, o întrebare. El se adresează atât rațiunii, în măsura în care are drept țel zguduirea acesteia prin paradox, cât și intuiției, iar dezlegarea sa ar provoca Trezirea, iluminarea ultimă, satori-ul (de aceea koan-ul a fost folosit cu asupra de măsură de maeștrii zen-ului Rinzai). După un răstimp în care ar fi răsucit zelos koan-ul pe toate părțile, extenuându-și astfel mentalul, discipolul ar fi fost cuprins de o stare în care contrariile erau conciliate, aceasta fiind, în fapt, starea de iluminare. Iată câteva exemple de koan: „Care îți era chipul înainte de nașterea părinților tăi?”, „Cele două palme lovite una de alta produc un sunet. Care este sunetul unei palme?” (vezi, de exemplu, și volumul lui Marc de Smedt, Tehnici de meditație și practici ale trezirii spirituale, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998, pp. 187-188). Aș putea jura că tulburătorul pasaj în care Alisa „încerca să-și închipuie cam cum arată flacăra unei lumânări, după ce s-a stins lumânarea – fiindcă nu-și amintea să fi văzut vreodată așa ceva” (Lewis Carroll, Peripețiile Alisei în Țara Minunilor, traducere de Frida Papadache, Editura Ion Creangă, București, 1976, p. 25) este un koan autentic. Totuși, nu mintea unui înțelept rumegă astfel de gânduri, ci mintea unui copil. Deși trupul Alisei va crește nefiresc, va deveni mare la propriu, și aici mă refer la scena din casa Iepurelui de Martie, ea va rămâne în continuare un copil, gândurile ei în atare situație fiind, prin seriozitatea lor, de un umor candid: „…dar am crescut mare de pe acum – adăugă necăjită – în tot cazul aici nu mai am loc să cresc. Dar oare o să rămân la vârsta pe care-o am acum? mai gândi Alisa. Într-un fel e plăcut să știi că n-o să fii niciodată babă – ei, dar și să ai mereu de făcut lecții! O, nici asta nu mi-ar plăcea!” (Ibidem, p. 48). Un alt paradox cu tentă de koan este și cel din dilema călăilor Reginei care nu știau cum să decapiteze o pisică, respectiv pe năstrușnica pisică de Cheshire, din moment ce ea era lipsită de un corp vizibil: „Gâdele susținea că nu se poate tăia capul cuiva decât dacă există un trup de care să-l desparți; că niciodată nu i se mai ceruse o asemenea treabă și că nu era să se apuce la vârsta lui de așa ceva. Regele susținea că orice cap poate fi decapitat și că să nu i se spună lui prostii” (Ibidem, p. 99).

Alisa, Iepurele de Martie și Pălărierul Nebun (desen de John Tenniel)

Delirul verbal de care dau dovadă Pălărierul Nebun și Iepurele de Martie este revelator în privința paradoxului cultivat fără rezerve de Lewis Carroll. Ai impresia că te afli nu în prezența unor nebuni, ci a unor înțelepți care propun spre dezlegare ghicitori în aparență fără dezlegare. Alisa se simte o ignorantă. Toți o contrazic, toți par „tâmpiți de-a binelea”, însă la mijloc este o sminteală cu cheie. În altele, sminteala tinde spre un absurd care îl anticipează pe cel kafkian. La un moment dat, Alisei, atât de tracasată de năstrușniciile la care asistase, „i se părea nerod și neobișnuit ca lucrurile să decurgă în chip obișnuit” (Ibidem, p. 24), semn că „normalitatea” lumii subpământene s-a impus în ochii fetiței.

Aș mai spune că, în virtutea celor de mai sus, povestea lui Carroll este una pentru copii, ea nefiind recomandată adulților, care, supuși paradoxurilor ei, ar risca… o nebunie adevărată. Moștenirea lui Lewis Carroll este evidentă, în prezent, nu atât în literatură, cât în film. Și nu mă refer la ecranizări, nici măcar la cea deja faimoasă a lui Tim Burton, ci la filmele unui David Lynch sau Guillermo del Toro. În final, trebuie să mărturisesc că pentru acest număr al revistei Steaua am pregătit un eseu despre literatura fantasy, însă după ce l-am predat am fost informat că numărul despre literatura fantasy a apărut în urmă cu două luni. Dacă Pălărierului din ținutul inventat de Lewis Carroll ceasul îi rămăsese în urmă cu două zile, al meu a rămas în urmă cu două luni și nu prea cred că este din cauza untului cu care i-am uns rotițele…

Text apărut în revista Steaua nr. 1/ 2012

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu