„Jurnal de campanie” de Geo Dumitrescu

Vă propunem, în acest număr al Literomaniei, câteva poeme de Geo Dumitrescu, poet născut pe 17 mai 1920 – anul acesta împlinindu-se, așadar, 105 ani de la nașterea sa. Poemele de mai jos fac parte din volumul „Jurnal de campanie” (Editura Cartea Românească, 1973), ilustrat de Mihu Vulcănescu (1937 – 1994, fiul etnologului Romulus Vulcănescu), volum care conține texte deja publicate dar și câteva inedite, așa cum mărturisește chiar Geo Dumitrescu într-o „Notă” de la finalul cărții: „Unele pagini de odinioară au căpătat aici înfățișări schimbate, în străduința autorului de a reveni la variante inițiale sau de a reconstitui aventura lirică în izbucnirea ei pură, eliberată de conjuncturi, de intervenții exterioare sau de intoleranța și zelul naiv (și nefast) al inhibițiilor și prejudecăților diverse și al autocenzurii. Din păcate, autorul rămâne cu impresia că rezultatele acestui efort sunt (cu unele excepții) mai degrabă precare, cartea fiind nevoită să exprime, așadar, cel puțin pe una din laturile ei, dubla slăbiciune a celui ce o iscălește: în primul rând, de a nu fi în stare să reconstituie, să reintre în starea specifică în care a așternut pe hârtie acele texte suferinde; sau, în al doilea rând, de a nu fi în stare să se desprindă sau chiar să se lepede cu totul de ele.” Cu toate acestea, „Jurnal de campanie” este, din toate punctele de vedere, o carte superbă, nostalgică și ironic-depresivă, rezultatul unei voci inconfundabile, distincte în poezia românească a secolului XX. Despre poezia lui Geo Dumitrescu puteți afla mai multe din eseul lui Raul Popescu, „Geo Dumitrescu reloaded”. (Literomania)

DRAMĂ ÎN PARC

Femeia avea ochi obosiți și buze de anilină;
îi număram indiferent degetele mâinii reci.
Era frig, târziu, minutele defilau seci
și ne privea de sus, cu capul gol, o lună plină.

Grădina publică era tristă și goală;
toamna beată își pierduse toate vanitățile.
Liceanul cu coșuri și elanuri pesimiste
se uita la cer și concepea cine știe ce poezie banală.

Mă gândeam tot mai încăpățânat la Violaine –
era atât de departe de București…
Femeia de alături se socotea totuși prezentă
și mă întreba profesional: „mă iubești ?”

Era preferabil să fi fost beat, nebun,
sau să fi avut măcar o sută de lei –
singurătatea era mai ieftină
chiar decât îmbrățișările ei…

Femeia avea ochi obosiți și buze de anilină;
aș fi putut să o sărut până dimineața –
dar ea voia bani și eu vream să fiu singur…
Era acesta un motiv pentru ca vreunul din noi să-și ia viața?…

Eram dezgustat profund, Dumnezeu să mă ierte –
liceanul plecase; luna goală zâmbea cu fantezie.
Cel puțin era liniște, femeia – bună și calmă…
…Când m-am trezit, banca era dură și eu nu mai aveam pălărie…

Ilustrație de Mihu Vulcănescu

RÂNDURI PENTRU UN EVENTUAL DECES

Sunt bolnav și aprins ca un caldarâm bucureștean –
o să mor, asta e sigur – puțin îmi pasă!
Îmi pare rău doar că n-am decît douăzeci de ani,
că nu știu cine sunt și din creionul ăsta ce-ar fi putut să iasă.

Îmi pare rău că n-am iubit nici o fată
(Dumnezeu mi-e martor că eu am avut toată bunăvoința),
îmi pare rău că las în urmă o splendidă cravată verde
și că față de cele mai mult de 50 de cărți necitite nu
mi-am ținut făgăduința.

Mi-au plăcut mult versurile aspre, mustoase,
toate lucrurile pline și nete, copilul voinic, precoce, care nu plânge,
mi-au plăcut florile, toate florile,
să zdrobesc în pumni sănătatea lor de humă și sânge.

Am iubit mult stelele, luna,
cu ciudata lor aritmetică sentimentală,
admiram soarele pentru că era mare și departe,
pentru că era nestatornic și umbla în pielea goală.

Mai las în urmă, în peretele camerei mele, „Harta politică a lumii”
pe care îmi făceam zilnicele călătorii planetare –
o să găsiți însemnată pe ea baza mea navală, Tasmania,
de unde mi-aruncam elanurile și urina în mare.

Mai sunt scrise pe ea – dar asta n-are prea multă importanță –
unele însemnări de strategie:
vă dau toată libertatea să le folosiți pentru binele nației
sau pentru vreun tratat eventual și utopic de geografie.

Mai am apoi o casetă cenușie
pe care când o deschizi miroase a toamnă în casă;
în ea am toate scrisorile și fotografiile mele
pe care le răsfoiesc din când în când după masă.

Am acolo o poză cu coroană – când am luat premiu într-a patra primară –
în care arăt, mai mult ca de obicei, frumos –
era pe vremea când mă băteam cu Haimovici Mandy
și-i aruncam în față că „ei au răstignit pe Domnul Nostru Isus Christos”.

În sfârșit, acesta este patul meu, pe care zac acum
bolnav și aprins ca un caldarâm bucureștean;
pe acest pat n-a dormi nicicând o femeie,
ci au ars doar visurile nerușinate ale unui băietan.

Pe acest pat cineva a trăit orizontal o viață de 20 de ani,
aici, cu ochii în ecranul tavanului, am existat atâta timp,
neverosimil și în regres,
tot aici, în 1942, s-au scris
aceste rânduri pentru un eventual deces.

Ilustrație de Mihu Vulcănescu

AFRICA DE SUB FRUNTE

Numai vești rele mai aștept.
Numai vești proaste mai pot aduce:
a mai murit un copac,
a mai plecat o pasăre,
cineva și-a tăiat sufletul într-un
ciob de oglindă,
undeva, în continentul iubirii
au năvălit oamenii-cangur…

Toate vânturile bat de-a-ndaratelea
zicând că trebuiesc îndreptați arborii
pe care tot ele i-au strâmbat. Și astfel
mortalitatea arborilor
a crescut înspăimântător –
căci nimic, o, nimic nu se poate îndrepta
fără încuviințarea sevelor
și tot ce se-ndreaptă cu de-a sila
se frânge…

De aceea, nu mai aștept decât vești rele –
se vor stinge probabil și focurile rămase,
va crește păr aspru de cal
pe ultimele frunți albe, strălucitoare,
nesfărâmate încă de ciomege,
și ultimele cântece în păduri
vor fi ale gorilelor-lupi…

Până atunci, toată lumea trebuie
să se scarpine individual –
așa e legea, așa e obiceiul
înainte de moarte. Nu stăruiți,
nu se acordă nici o dispensă –
doar ciungii au voie să se scarpine
reciproc, cu botul sau cu picioarele…

Și între timp a mai murit un copac,
a mai plecat o pasăre,
cineva și-a tăiat oglinda
într-un ciob dc suflet,
și oamenii-cangur se înmulțesc
în buzunarul de la spate al lumii…

Numai vești rele mai aștept.

Citește și Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere

AL TREILEA SFERT

Întindeam mâinile după fata cu ochii de strugure.
Trebuia să vină. Freamătul perdelei
îmi dăduse de veste, și întindeam mâinile.
Ceasul din turn bătuse al treilea sfert –
trebuia să vină, altminteri
de ce s-ar fi agitat perdeaua, de ce
s-ar fi agitat mâinile mele…

Aceasta se întâmplase alaltăieri,
dar timpul nu mai era de mult ireversibil,
și zilnic ceasul din turn bătea liniștit
al treilea sfert, și vântul înfiora perdeaua
într-un fel anumit, pe care
numai eu continuam să-l înțeleg
cu ajutorul mâinilor întinse. Și numai eu
continuam s-o iubesc naiv și cast,
în treimea superioară…

Dar fata cu ochii de strugure nu mai venea.
Și, cu toate că anotimpul era decolorat
și suav, mi-aș fi suit frecvența pulsului
până la o mie de bătăi pe minut,
având grijă mereu să mă opresc
și să bat al treilea sfert,
cu puțin înainte de al patrulea.
Nu era însă destulă liniște pentru strigătul
pe care ar fi trebuit să i-l trimit
în întâmpinare. Și ea, sărmana,
rătăcea desigur prin tufișul des de îndoieli
de care eram împresurat.
Ah, era în toate o așteptare acută, ultimativă,
și ușa dulapului se deschisese singură,
fără zgomot, ca o filă de calendar,
și orice cocoș onest ar fi putut
să-mi cânte în prag de bună voie,
fără să mă mire câtuși de puțin…

Dar fata cu ochii de strugure nu mai venea.
Și ceasul din turn bătea liniștit
al treilea sfert, și-mi rămânea această
bătaie a ceasului, ca o bucurie în sine,
obișnuită,
care trăia ca o umbră postumă
a unei ființe dragi, dispărută de mult.
Îmi rămânea această bătaie a ceasului
care făcea din mine un reflex pur, un fel
de „câinele lui Pavlov”, deși mă-mpotriveam
din răsputeri, cu viclenie,
sfredelitoarei senzații
că ușa s-a deschis undeva, în spatele meu
(nefiind nici o ușă acolo!),
și refuzam să mă uit, și-mi spuneam „pas-parol”,
așteptând palma ei răcoroasă pe frunte…

Dar fata cu ochii de strugure nu mai venea.
Și freamătul perdelei trecea încet
în sufletul meu, brobonindu-l de valuri ușoare.
De ce nu vine ? mă-ntrebam nedumerit,
numai pentru că nu există?,
numai pentru că inima mea nu mai știe
să-noate în oceanul iubirii?
,.De ce nu vii? intonam stupid,
când (până și) castanii înfloresc ?”…
Și numai eu continuam s-o aștept,
și numai eu continuam s-o iubesc,
inefabil și magic, pe când
ceasul din turn bătea din nou, liniștit,
al treilea sfert, cu puțin înainte de al patrulea.
Și fata cu ochii de strugure nu mai venea,
n-a mai venit și poate nu va mai veni…

Ilustrație de Mihu Vulcănescu

JURNAL DE CAMPANIE

Celor ce cad sub gloanțe

Motto:

„Ca un glob de aur luna strălucea
Și pe-o vale verde oștile dormea”.

(Bolintineanu)

Pleacă, fluture, du-te, niciodată
nu ieșim din război, privește-mă, iată-mă,
rătăcit, zadarnic ca un cuc pe Niagara,
dorm și eu îmbrăcat, mereu, cu ranița-n spate,
dorm pe mine, dedesubtul meu, îngropat
în cartușele trase, în cartușele lumii, măi frate…

Eu lampa n-o mai sting, n-o mai aprind,
nu mai citesc, nu mai scriu,
Eulampia, dragostea mea, doarme și ea
veșnic îmbrăcată, dormim împreună,
reciproc, unul împotriva altuia, îngropați
în cartușele goale, fumegânde,
cartușele lumii, măi frate…

Și-atuncea colonelul răcni, îmbrăcat,
cu ranița-n spate: ̶ Vă ordon,
treceți gârla, treceți gârla albastră!…
Dar gârla e mică, e roșie, o gârlă
raională, păcat de ea, măi frate!…
̶ Trăiască! răcni colonelul ̶ Trăiască!
strigarăm în cor. ̶ Trăiască! răspunse
ecoul pădurii. Dar lampa
n-o mai aprind, n-o mai sting.
Dar lampa singură s-a stins, măi frate…

̶ Dar însă totuși! răcni colonelul –
suntem oameni! Nu vă lăsați! Vă ordon,
treceți gârla, treceți gârla amară –
oameni suntem, vă ordon tuturor, fără excepție:
dați-ne un pustiu, dați-ne pustiuri
și mlaștini, și vom face din ele
nemaivăzute orașe înflorite, ori dați-ne
orașe și oameni, și vom face
nemaivăzute pustiuri și mlaștini roșii!…

̶ Trăiască Alfa și Omega, Cubitus și Radius
și celelalte constelații surori! Vă ordon:
nu vă lăsați! Vă ordon: nu vă lăsați
barbă, ori lăsați-vă barbă, vă ordon:
faceți cum vreți!…. Și, îngropat
până la genunchi, adormi răcnind bravul colonel
îngropat până la brîu, până la gât,
în malul ce urca mereu, văzînd cu ochii,
în malul de cartușe trase,
fumegânde, fierbinți,
cartușele lumii, măi frate…

Oh, pleacă, deci, fluture, du-te, sunt vinovat –
și eu dorm, mereu, îmbrăcat, cu ranița-n spate,
dorm pe mine, dedesubtul meu, îngropat,
și lampa n-o mai sting, n-o mai aprind,
și dorm cântând în neștire, pierdut, deșuchiat:
„o, draaaaga mea, iubiiita mea,
o, viiisuriiileee meelee”… Sau: „Eulampia
singură s-a stins”… Și, mai presus de toate:
„vă ordon treceți gârla, treceți gârla amară,
prin toate cartușele lumii, măi frate !”…

Vă invităm să vizionați un flash video din seria Literoteca, dedicat lui Geo Dumitrescu și care conține poemul „Dar eu spun mereu… ”, apărut în volumul „Nevoia de cercuri” din 1966 și reluat în antologia „Câinele de lângă pod” (Tracus Arte, 2020).