Avanpremieră Nr. 173 Poezie

Poeme de Geo Dumitrescu

Geo Dumitrescu
Portret

Acum pictez un tablou mare:
vreau să-mi fac un autoportret.
Aici o să desenez inima – o gămălie de chibrit,
aici, creierul – un aparat sacru şi concret.

Undeva vor fi neapărat nasul, gura,
n-are nici un sens să omit ochii – două semne de întrebare,
aici în colţ o să-mi pictez gândurile –
o claie informă de rufe murdare.

Pieptul – o oglindă cu poleiul zgâriat –
va lăsa să se vadă interiorul
(cu totul neinteresant, în definitiv),
sus, sprâncenele îşi vor schiţa zborul.

Două aripi vor fi probabil şi urechile,
fruntea cutată – o scară către infinit,
buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate
obsesia roşie a sărutului-mit.

Un ochi atent va mai putea zări, în fine,
cicatricea unei găuri în frunte,
sau în maldărul recuzitelor inutile,
ceva ce ar putea să semene a ideal sau a munte…

 

Erotică

Ți-am spus într-o seară că te sărut pentru ultima dată
(păreai plictisită și nu știam dacă „celălalt” nu sărută
mai bine)
Te-am întrebat apoi dacă vrei să plec –
mi-ai spus net: da! – și am plecat de lângă tine.

Vezi, filozoful avea dreptate: lucrurile au sens prin noi…
– Grădina mi se părea atât de inutil verde!
Ființa mea proclama strident și universal:
totul se pierde…

Apoi ți-am simțit capul pe pieptul meu într-o zi.
(Părul avea același miros agreabil și incert.)
M-am gândit confuz la tot ce mă puteam gândi,
dar nu vedeam pentru ce mi-ai fi spus: te iert!

Vezi, filozoful avea dreptate: lucrurile au sens prin noi…
Am aflat curând de ce erai supărată:
(„Celălalt”, mai ales, mi se părea atât de puțin demn de ură!)
Îți spusesem într-o seară că te sărut „pentru ultima dată”!…

 

Banală

Astăzi, punând mâna pe ochi,
m-am gândit că ești frumoasă, că te iubesc,
că aș vrea să fii întotdeauna a mea…
Și gândul mi se părea cuminte și firesc.

Am plecat apoi cu tine prin viață –
desigur, totul este roz și plin ca în literatură,
sau ca într-un refren de tango…
În clipa asta ți-am simțit buzele pe gură…

Cu toate că ești frumoasă,
deși faptul că te iubesc îmi pare evident,
cu toate că în definitiv n-ai făcut decât să mă săruți,
nu știu de ce te urăsc în acest moment…

Poeme din antologia „Câinele de lângă pod” de Geo Dumitrescu, alcătuită de Teodor Dună, ilustrații de Mircia Dumitrescu, Editura Tracus Arte, București, 2020

 

Vă invităm să vizionați un flash video din seria Literoteca, dedicat lui Geo Dumitrescu și care conține poemul „Dar eu spun mereu… ”, apărut în volumul „Nevoia de cercuri” din 1966 și reluat în antologia „Câinele de lângă pod” (Tracus Arte, 2020).

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: