Actualitate Nr. 175

„Le film français au féminin”/ „Filmul francez la feminin” – a 24-a ediţie a Festivalului Filmului Francez

festivalul filmului francez

Chiar înaintea noului lockdown (din acest teribil an pandemic), a avut loc cea de-a 24-a ediţie a Festivalului Filmului Francez – organizat de Institutul Francez din România – care, în perioada 23 septembrie-4 octombrie 2020, sub deviza „Le film français au féminin”/ „Filmul francez la feminin”, a adus 18 filme franceze pe marile ecrane din 8 orașe din România (București, Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, Arad, Braşov, Brăila, Suceava). Filmele prezente în festival au fost împărţite în trei secţiuni: „Focus tineri regizori”, care a adus în prim-plan noul val de cineaști aflaţi la primul sau al doilea lungmetraj, „Panorama filmelor franceze ale anului”, premiate în festivaluri prestigioase, și „Săptămâna Cahiers du Cinéma: vive les insoumuses!”, secțiune gândită de criticul de film Joachim Lepastier ca omagiu adus „muzelor nesupuse” (cu acest joc de cuvinte franțuzesc, „insoumuses”, adică „les muses insoumises”) din fața sau din spatele camerelor de filmat.

În prima secțiune, au rulat filme ca „Alice et le maire” de Nicolas Parizer, „Un divan a Tunis” cu Golshifteh Farahani sau „Tu merites un amour” de Hafsia Herzi (Hafsia Herzi este protagonista filmului, dar și regizoarea și scenarista acestuia), pelicule incisive și care aduc un suflu nou în cinemaul actual european.

În a doua secțiune a festivalului, „Panorama filmelor franceze ale anului”, a fost ales, printre altele, „Proxima”, film regizat de Alice Winocour, o peliculă foarte așteptată dintr-un motiv ușor de înțeles: protagonista este Eva Green, actriță de origine franceză, născută chiar în Orașul Luminilor, Paris. Tot în această secțiune au mai rulat „Portrait de la jeune fille en feu” de Céline Sciamma, „L’adieu à la nuit” de André Téchiné (cu Catherine Deneuve într-o ipostază neobișnuită) sau „La bonne epouse” de Martin Provost, cu Juliette Binoche, Yolande Moreau şi Noémie Lvovsky.

În cea de-a treia secțiune, „Săptămâna Cahiers du Cinéma: vive les insoumuses!”, au putut fi vizionate peliculele „La fiancée du pirate” de Nelly Kaplan (1969) și „Delphine et Carole” de regizoarea Callisto McNulty.

Plajele lui Agnès Varda

 

Lansat în 2019 – în chiar anul morții celebrei regizoare franceze (o adevărată „instituție” a filmului francez, cum se spune) –, documentarul autobiografic „Varda par Agnès”, proiectat în finalul Festivalului Filmului Francez de anul acesta, e un film de două ore extraordinar, aș zice fascinant prin modul în care regizoarea își prezintă retrospectiv cariera de-o viață, și în mod special prin felul în care răzbate, din acest lung parcurs, o creativitate ieșită din comun, sursă de energie și vitalitate artistică până în ultimii ani ai unei vieți longevive. Și pe lângă creativitate – o extraordinară empatie, deschidere umană, interes pentru oamenii obișnuiți, adesea pentru cei defavorizați sau marginali. Adeptă a documentarului, Varda îndreaptă adesea camera – nonșalant, lăsându-se în voia inspirației – asupra oamenilor întâlniți pe stradă sau în varii situații, lăsându-i să vorbească liber, încercând constant să sesizeze unde se plasează granița între privat și colectiv, unde se desparte gestul individual de cel colectiv. Feministă și reprezentantă Nouvelle Vague de seamă – alături de Alain Resnais, Godard, Truffaut sau Jacques Demy  (soțul ei) –, Agnès Varda e întotdeauna și altceva, nu e ideologică sau autocentrată (precum Godard, de pildă), ci empatică, și în plus debutează în cinematografie – prin „La Pointe courte”, 1955 (jumătate documentar, pe linia realismului italian, jumătate Nouvelle Vague) – fără să fi avut noțiuni cinematografice (cum mărturisește ea; nu cunoștea realismul italian la acea epocă), lucru care i-a permis să aibă o libertate extraordinară.

Întâmplarea face ca în primăvară, în perioada de izolare, să fi văzut (fără nicio premeditare) două dintre filmele ei, „La Pointe courte”, filmul de debut (1955),  și „Le bonheur” (1965) (tot atunci am revăzut, în același fel, „La dolce vita” de Fellini – cineastul omagiat anul acesta la TIFF). Și iată că Agnès Varda este figura tutelară a acestei ediții la feminin a Festivalului Filmului Francez în România. De altfel, dincolo de feminismul militant, Agnès Varda imprimă, discret și inevitabil, o perspectivă feminină cinematografiei sale (empatia evocată mai sus, interesul/compasiunea pentru celălalt, abordarea temelor legate de cuplu, iubire conjugală, fidelitate, convenții/prejudecăți sociale – cum se întâmplă în „Le bonheur” etc.).

Un film de aproape două ore, cuprinzând secvențe din master class-urile din ultimii săi ani de viață, dar și secvențe din filmele sale, plus fotografiile și instalațiile sale vizuale de la începutul anilor 2000 (foarte interesante), „Varda par Agnès” e un film impresionant prin forța creatoare, dar și prin voința ieșită din comun a acestei regizoare și artiste care a știut să valorifice și să dea sens unui întreg parcurs profesional, punând cap la cap – în această „cinécriture” (cum spune ea) – trecutul cu prezentul, realizând permanent punți între cele două, îmblânzind timpul (ea spune la un moment dat: nu a fi în timp, ci a fi cu timpul). De altfel, acest lucru l-a făcut și după moartea soțului ei, Jacques Demy (în 1990), consacrându-i două documentare, ocupându-se de arhivele lui și de restaurarea întregii sale filmografii.

În preajma vârstei de 80 de ani, Varda realizează filmul autobiografic „Les Plages d’Agnès”, în care declară de la bun început – și reia această frază în „Varda par Agnès”: „Si on ouvrait les gens, on trouverait des paysages. Moi, si on m’ouvrait, on trouverait des plages” („Dacă am deschide oamenii, am găsi înăuntrul lor peisaje. În cazul meu, dacă m-ar deschide cineva, ar găsi înăuntrul meu plaje”), iar „Varda par Agnès” se încheie cu această imagine a realizatoarei pe plajă, filmată din spate și așezată pe un scaun pliant, siluetă ce se pierde încetul cu încetul în ceața aerului marin – figurând o discretă și în același timp superbă ieșire din scenă a lui Agnès Varda. Pe mine m-a dus cu gândul și la sloganul lui mai ’68, „Sous les pavés, la plage!”, cu atât mai mult cu cât alura – extrem de colorată, de ludică – a realizatoarei franceze (care avea deja 40 de ani în 1968) a avut dintotdeauna ceva hippie în ea. În orice caz, dacă filmul e dominat de imaginea lui Agnès Varda pe scenă într-o sală de teatru (în fața publicului), finalul acesta flu, la marginea mării, creează o ieșire din scenă de neuitat. (Adina Dinițoiu)

 

Agnès Varda despre Agnès Varda

 

Documentarul autobiografic „Varda par Agnès” a avut premiera în 2019, chiar în anul morții regizoarei Agnès Varda. „Varda par Agnès” este o peliculă impresionantă, care surprinde pasiunea de-o viață a cunoscutei regizoare pentru imagine, pentru povestea spusă prin imagine, iar Agnès Varda a fost, din acest punct de vedere, o povestitoare extraordinară. Nu e vorba doar de talent și de pasiune, ci și de compasiunea și de empatia de care aceasta a dat dovadă în relația cu subiectele artei sale, fie că a fost vorba de film, de documentar sau de o instalație efemeră. În centrul artei lui Varda s-a aflat întotdeauna omul, cu grijile și anxietățile sale, cu pasiunile și iubirile sale.

Tonul lui Agnès Varda folosit pentru a-și povesti viața și arta este unul egal, împăcat cu sine, dar și cu lumea. Cu toate astea, nu lipsesc unele note acute, în care deslușești nostalgia și, implicit, presentimentul că acest documentar este, în fond, testamentul lui Agnès prin care își mărturisește iubirea pentru artă și oameni.

Tocmai în acest fel de a privi lumea, folosind experimentul doar pentru a pune și mai bine în evidență povestea, constă diferența dintre Varda și regizorii din Noul Val francez, care, în anii ’60, surprindeau prin pelicule îndrăznețe, dar foarte politizate, în care de multe ori experimentul trimitea în plan secund povestea. Și Agnès Varda a fost o activistă ferventă, dar nu a uitat niciodată că, în tot acest labirint amețitor, copleșitor, care se numește artă, cele mai importante elemente sunt omul și povestea sa.

În film există o secvență în care Varda, deja în vârstă, merge pe lângă un șir de protestatari, singură, purtând o pancartă pe care scrie „J’ai mal partout”. Nimic mai mult, nimic mai puțin! (Raul Popescu)

 

„Proxima” sau despre o alegere dificilă

 

Acțiunea filmului „Proxima” al regizoarei Alice Winocour, care revine pe marile ecrane după patru ani de pauză, nu este una complicată: astronauta Sarah Loreau, interpretată de Eva Green, se pregătește de o misiune de un an pe o stație orbitală. Problema ar fi că Sarah este o femeie divorțată, cu un copil care înțelege și nu prea misiunea mamei. Filmul are în centru perioada de pregătire a cosmonauților într-un cosmodrom din Rusia – un plus pentru film (cu decoruri și dialoguri autentice).

Un alt punct central al filmului este relația mamă-fiică. Plecând în misiune, Sarah își va lăsa singură (în grija tatălui) pentru un an de zile fiica de opt ani. Relația dintre mamă și fiică devine complicată în perioada de pregătire, când Sarah încearcă să împace pasiunea pentru viitoarea sa misiune și datoria de mamă. În fond, ea trebuie să aleagă între carieră și familie (sau ce a mai rămas din aceasta din urmă) – o alegere dificilă, bine punctată prin câteva momente-cheie în film.

Pentru mine, o altă surpriză plăcută a fost prezența actorului Matt Dillon în rolul cosmonautului Mike Shannon, o prezență care dinamizează într-o oarecare măsură pelicula. (Raul Popescu)

 

O bunică, Catherine Deneuve, și un nepot radicalizat

 

„Adieu à la nuit” de André Téchiné (2019), cu Catherine Deneuve (Muriel), Kacey Mottet-Klein (Alex) și Oulaya Amamra (Lila), surprinde – fără să fie demonstrativ – cazul aproape clasic, aș zice, al radicalizării unui tânăr francez, al aderării la terorismul islamist. În decorul aproape idilic al unei primăveri occitane – cu livezi de cireși în fundal și ferme unde se cresc cai (o astfel de fermă și un centru de echitație are și Muriel, bunica lui Alex) – un tânăr venit să-și vadă bunica înainte de „a pleca în Canada” (cum pretinde el) își pregătește, de fapt, anxios și recalcitrant, înrolarea în Siria în trupele teroriste.

Acțiunea se derulează pe parcursul câtorva zile, timp în care Muriel descoperă cu neliniște adevăratele intenții ale nepotului său. Băiatul nu a reușit la facultate, e orfan de mamă (care a murit, deducem, într-un accident suspect în care tatăl poate să fi avut o vină), tatăl și-a refăcut viața în… Guadelupa (și are deja alți patru copii), și toată această debusolare e practic suficientă pentru convertirea lui la terorismul islamist (inclusiv religioasă – convertire realizată pe… internet!) Mai contribuie la asta și relația cu Lila, o tânără orfană cu origini arabe (radicalizată, vom afla ulterior), care lucrează la azilul de bătrâni din localitate, și pe care o cunoaște din copilărie.

Descoperim aici o Catherine Deneuve în rol de bunică, îngrijorată pentru viitorul nepotului ei, cu care nu reușește aproape deloc să comunice. În schimb, va reuși să acționeze. Catherine Deneuve interpretează sobru și puternic un rol de bătrânețe deloc spectaculos, iar filmul în sine – fără să fie o mare reușită – e totuși un film bun, de un realism sobru, un film necesar, aș zice, în contextul francez actual. (Adina Dinițoiu)

Susține Literomania

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: