English Interviu Nr. 175

Interviu cu scriitorul irlandez Roddy Doyle

roddy doyle

Editura Humanitas Fiction a publicat de curând romanul „Zâmbește” („Smile”) al scriitorului irlandez Roddy Doyle (traducere de Irina Horea), roman despre care am scris într-un număr anterior al Literomaniei („Zâmbetul celui învins”). De asemenea, cei curioși pot citi un fragment din „Zâmbește” în Literomania nr. 167-168. Prin amabilitatea Editurii Humanitas Fiction, i-am adresat câteva întrebări lui Roddy Doyle, la care scriitorul a răspuns în exclusivitate pentru Literomania. (Raul Popescu)

 

„Scriu în speranța că voi putea da viață unor personaje ale căror povești – intense, oneste, provocatoare – merită citite”

 

În România, a apărut de curând romanul „Zâmbește” („Smile”), a cărui atmosferă, creată prin amintirile lui Victor Forde din anii de școală, mi-a amintit într-o oarecare măsură de cea din cărți ca „Le Grand Meaulnes” de Alain-Fournier sau „A Portrait of the Artist as a Young Man” de James Joyce. Este însă o atmosferă mult mai apăsătoare, mai violentă. În perioada 1980-1993 ați fost și dumneavoastră profesor. S-a schimbat ceva de-a lungul timpului în sistemul de învățământ irlandez?

Nu am citit, din păcate, romanul lui Alain-Fournier, dar am citit prima dată „Un portret al artistului la tinerețe” de James Joyce pe când eram eu însumi tânăr. Aveam optsprezece ani. Mi-a plăcut și încă îl iubesc, așa încât ideea că romanul meu vi l-a readus în memorie este măgulitoare și vă mulțumesc.

Au existat multe schimbări în sistemul educațional irlandez. Când am părăsit școala secundară, în 1976, pedeapsa corporală – pedeapsa fizică – era încă legală în școlile irlandeze. Cinci ani mai târziu, în primul meu an de profesorat, a devenit ilegală. Am predat unor clase mixte, de băieți și fete. La acea vreme, acest lucru era ieșit din comun. Acum, nu mai este atât de neobișnuit. Pe atunci, Biserica Catolică controla majoritatea școlilor din Irlanda. În prezent nu mai este așa.

Nu mi-a plăcut școala, dar copiilor mei le-a plăcut!

În romanul „The Woman Who Walked into Doors” este vorba despre o femeie agresată de soțul ei, iar în „Smile” surprindeți abuzurile dintr-o școală pentru băieți din Dublin. Și în alte romane descrieți violențele din societatea irlandeză, mai ales pe cele din rândul clasei muncitoare. Cât de importantă este pentru dumneavoastră critica socială? Credeți că poate schimba ceva în plan social și politic?

Nu scriu sperând că voi schimba lucrurile. Dacă aș face asta, scriitura ar fi bine intenționată, dar nu foarte bună. Scriu în speranța că voi putea da viață unor personaje fictive ale căror povești – intense, oneste, atrăgătoare, care te pun pe gânduri – merită citite.

De exemplu, politicienii pot vorbi foarte bine despre problema lipsei de adăpost – mult mai bine decât aș face-o eu. În schimb, ca romancier sau scenarist, eu pot să scriu o poveste despre un bărbat sau o femeie fără adăpost. Bineînțeles, asta nu va schimba legile, dar i-ar putea face pe cititori să ia o pauză și să se gândească la acești oameni.

Nicio societate nu va fi vreodată perfectă și deseori sunt atras de poveștile celor care suferă pentru că au fost nedreptățiți de societate.

Poveștile sunt, în cele din urmă, mult mai convingătoare și mai stringente.

Romanul „Zâmbește” este un puzzle psihologic, în care protagonistul, Victor Forde, este pus față în față cu trecutul său. Romanul nu are descrieri vaste, ci este dominat de dialog, de interacțiunea dintre personaje, asemenea unei piese de teatru. De ce ați ales această formulă? Este o influență a experienței dumneavoastră de dramaturg și scenarist?

Cred că unul dintre motivele pentru care folosesc atât de mult dialog în romanele mele este acela că, pe când eram profesor, petreceam toată ziua ascultând oamenii vorbind. De aceea mi-a plăcut să fiu profesor. Elevii nu erau mari sau mici, slabi sau grași, blonzi sau bruneți: ei erau în primul rând voci. Când am început să scriu primul meu roman, „The Commitments”, o poveste despre câțiva tineri care formează o trupă de muzică, aveam o mulțime de personaje în cameră, pe pagină, în același timp. M-am gândit că poate cel mai bun mod de a le da viață, de a-l face unic pe fiecare în parte, este să îi fac să vorbească. A fost un proces mult mai intens, mai viu și mai amuzant decât dacă aș fi ales să-i descriu prin câteva carateristici fizice.

În „Zâmbește”, empatizați cu protagonistul romanului, dar sunteți în același timp și crud cu cel din urmă. Ne puteți spune din propria dumneavoastră experiență cât de mult ar trebui un scriitor să empatizeze cu personajele sale pentru ca un roman sau o povestire să nu eșueze?

Un scriitor trebuie să se dedubleze. Îl avem, pe de o parte, pe scriitorul care este foarte aproape de pagină, cu nasul atingând hârtia sau ecranul, pe măsură ce alege cuvintele care vor da viață personajului; el este aproape de personaj – empatizează cu cel din urmă. Pe de altă parte, există și celălalt scriitor – aceeași persoană – care trebuie să se detașeze de text și să vadă când acesta este sentimental sau prea vag, ori doar prost scris, și să șteargă pasajele respective. El sau ea nu empatizează cu nimeni. În schimb, el sau ea sunt cei care vor „livra” cartea.

Ați înființat în 2009, la Dublin, un centru de scriere creativă, „Fighting Words”. Cât de mult îl ajută acest tip de cursuri pe un scriitor aflat la început de drum? Ne puteți dezvălui câte ceva din ceea ce se întâmplă la „Fighting Words”?

„Fighting Words” îi încurajează pe copii și adolescenți să scrie, să facă acest proces cât mai simplu posibil – să înlăture cât mai multe anxietăți și temeri. Nu creăm tineri scriitori; ei devin scriitori prin forțele lor proprii. Dar îi ajutăm și îi încurajăm. Avem centre în toată Irlanda și am lucrat cu mii de copii și tineri.

Anul 2020 este anul COVID-19. În ce fel v-a influențat ca om, dar și ca scriitor această pandemie?

Ca scriitor, lucrez singur, acasă. Când a apărut COVID-19, am continuat să lucrez singur, acasă. Prin urmare, din acest punct de vedere, nu a existat nicio schimbare. Însă – din alte puncte de vedere, mult mai importante – totul s-a schimbat. Lucram la un roman plasat „în zilele noastre”, dar nu mai eram sigur ce semnificație mai are expresia „în zilele noastre”. Așa că am lăsat deoparte romanul și am început să scriu povestiri din vremea pandemiei – momente din viața oamenilor în noul context. În acest an, aveam două piese în producție. Ambele au fost anulate. Așadar, a trebuit să renunț la tot ce am făcut până atunci și să o iau de la capăt. Pandemia este, într-adevăr, un dezastru, dar, în același timp, este și o oportunitate creativă. Noile povești ar putea fi grozave.

Interviu realizat de Raul Popescu

 

 

roddy doyle

„I write in the hope that I can bring fictional characters to life on the page, and that their stories will be worth reading – intense, honest, thought-provoking”

 

„Smile” was recently published in Romania and while reading it, I found that its atmosphere, shown through the memories of Victor Forde from his school years, reminded me somehow of books such as „Le Grand Meaulnes” by Alain-Fournier, or „A Portrait of the Artist as a Young Man” by James Joyce. The atmosphere is yet more overwhelming, more violent. You have also been a professor during 1980-1993. As time passed by, have there been changes in the Irish educational system?

I have never read Alain-Fournier’s work, I’m afraid, but I first read „A Portrait of the Artist as  a Young Man” when I was a very young man, myself; I was eighteen.  I loved it then and still love it, so to think that my work reminded you of it is very flattering; thank you.  There have been many changes in the Irish education system.  When I left secondary school, in 1976, corporal punishment – physical punishment – was still legal in Irish schools.  In my first year as a teacher, five years later, it became illegal.  I taught boys and girls, together.  At the time, this was very unusual.  Now, it is much less unusual.  The Catholic church controlled most schools in Ireland. That, really, is no longer the case.  I didn’t like school but my children liked school!

„The Woman Who Walked into Doors” talks about a woman who is being abused by her husband, while „Smile” catches the abuses that happen in a school for boys from Dublin. There are also other novels in which you describe the violence happening in the Irish society, especially the one of the working class. How important is social criticism for you? Do you consider this can change something in society or politics?

I don’t write in the hope that I will change things. If I did that, the writing would be well-intentioned but not very good.  I write in the hope that I can bring fictional characters to life on the page, and that their stories will be worth reading – intense, honest, entertaining, thought-provoking.  For example, politicians can speak very well about homelessness – much better than I can.  But I, as a novelist or script writer, can write a story about one particular homeless man or woman.  It won’t change the laws but it might make people pause and think.  No society will ever be perfect and I’m often drawn to the stories of people who are badly treated by society. The stories are much more compelling and urgent.

Smile is a psychological puzzle, in which the main character, Victor Forde, is facing his own past. The novel is not very descriptive, but it is dominated by dialog and characters interaction instead, just like a theatre play. Why have you chosen to write this way? Is this, maybe, an effect of your experience as a playwriter and script writer?

I think one of the reasons I write so much dialogue in my novels is because when I was a teacher I  spent all day listening to people talking.  It was why I loved being a teacher.  The students were not big or small or thin or fat or fair or dark: they were voices.  When I started writing my first novel, „The Commitments”, a story about a group of young people who form a music band, I had a lot of characters in the room – on the page – at the same time.  I thought the best way to create them, to make each unique, was to get them talking.  It was much more alive and vivid and funny than describing their physical characteristics would have been.

In the novel you are both empathic towards your main character, and cruel to him. Can you share from your own experience how much should a writer empathise with his characters for a story or a novel to be credible?

A writer must – in a way – be two people at once.  There is the writer to is close to the page, his or her nose almost rubbing the paper or screen, as he chooses the words to bring the character to life; he stays close to the character – he empathises.  Then there is the other writer – the same person – who must judge what he is writing and must recognise when it is sentimental or vague or just bad, and delete it. He or she empathises with no one but he or she will deliver the book.

You have established in 2009, in Dublin, a creative writing centre, „Fighting Words”. How much does this type of classes help a beginner writer? Can you share with us a little bit of the activity of „Fighting Words”?

„Fighting Words” encourages children and teenagers to write, to make the process as straightforward as possible – to take away as many of the anxieties and fears as we can.  We don’t create young writers; they do that themselves.  But we help and encourage them.  We have centres throughout Ireland and have worked with thousands of children and young people.

2020 was, unfortunately, a year defined by COVID-19. How did this situation affect you both as a person and as a writer?

Professionally, I work alone, at home. When COVID-19 arrived, I continued to work alone, at home.  So, in that way, there was no change.  But – in much more important ways – everything changed. I was writing a novel set in the present day but I no longer knew what the phrase ‘present day’ meant. So I set the novel aside and started writing short stories set in the pandemic time – moments in the lives of people in the new time. I had two plays going into production this year.  Both have been cancelled. So, I’ve had to throw away my work and begin all over again. The pandemic is a disaster but it is also a creative opportunity.  The new stories might be great.

Sumar Literomania nr. 175

 

Susține Literomania

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: