Avanpremieră Nr. 175

„Frankissstein. O poveste de iubire” de Jeanette Winterson (fragment)

La Editura Humanitas Fiction va apărea în curând romanul „Frankissstein. O poveste de iubire” de Jeanette Winterson (traducere din engleză de Vali Florescu, Colecţia „Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, Humanitas Fiction 2020), carte recomandată de Literomania.

„Frankissstein. O poveste de iubire” este bestseller recomandat printre cele mai bune cărți ale anului 2019 de publicațiile: „Guardian”, „Financial Times”, „The Times”, „Independent”, „Daily Telegraph”, „Sunday Express”, „New York Times Book Review”, „Publishers Weekly”, „Library Journal”, „The Washington Post”. În 2019 a fost nominalizat la Booker Prize, iar în 2020, la Polari Prize și la Comedy Women in Print Prize.

„Odată făcut, monstrul nu mai poate fi desfăcut. Ce se va întâmpla a început deja.“ Cuvinte care răsună la fel și în 1816, când Mary Shelley scrie povestea gotică a monstrului Frankenstein, dar și în era inteligenței artificiale, când elanul prometeic al științei pune în pericol echilibrul umanității. Reluând tema savantului care cochetează cu statutul de demiurg, Jeanette Winterson ne îndeamnă să reflectăm dacă nu cumva, de data aceasta, omul va fi izgonit de propria creație din paradisul terestru pe care l-a distrus.

O meditație asupra responsabilităților creației, posibilităților inteligenței artificale și implicațiilor transsexualității și transumanismului. Un roman solid și ingenios construit, conținând toate temele predilecte ale lui Winterson – genul, limbajul, sexualitatea, limitele libertății individuale și viața ideilor.

Guardian

„Oamenii vor fi precum nobilii degenerați. O să avem un palat impozant numit trecut, care are nevoie urgentă de reparații. O să avem o bucată de pământ de care n-am avut grijă cum trebuie, numită planeta. Și o să avem niște haine drăguțe și o mulțime de povești. Noi o să fim aristocrația pe cale de dispariție. O să fim Blanche Dubois într-o rochie mâncată de molii. O să fim Maria Antoaneta, fără cozonac“, crede Victor Stein, savantul obsedat de nemurire. O nemurire a informațiilor, nu a trupului biologic – acesta este complet dispensabil sau permanent ajustabil. Ry, iubitul/iubita lui, este exemplul perfect de ajustare a corpului în funcție de nevoile psihicului. Iar Ron Lord, improbabilul asociat al lui Victor, folosește tehnologia ca să răspundă nevoilor trupești și devine regele pieței de roboți sexuali. Personajele prezentului nu sunt însă cu nimic mai șocante decât grupul de prieteni englezi stabiliți la începutul secolului al XIX-lea pe malul Lacului Geneva – Byron și amantalui, Claire, Percy B. Shelley și soția lui, Mary Wollstonecraft Shelley. Înnebunită de ploaia interminabilă care îi întemnițează în casă, tânăra Mary imaginează și așterne pe hârtie o poveste al cărei hybris este mai actual ca niciodată.

„De o inteligență amețitoare! O operă în care se regăsesc laolaltă plăcerea și profunzimea.“

 

Guardian

Frankissstein (fragment)

 

The Edinburgh Magazine, 1818

 

 Omenirea nu poate suporta prea multă realitate.

 De‑asta inventăm povești, am zis.

Și dacă noi suntem poveștile pe care le inventăm? a zis Shelley.

 

Încă prizonieră a ploii, scriu fără oprire.

Claire stă într‑un colț și coase. Polidori își oblojește glezna beteagă. A sărit pe fereastră, să‑și demonstreze iubirea pentru mine. A fost ideea lui Byron. Când se plictisește, e periculos.

Tot ce facem e să bem și să ne futem, a zis Byron. E destul pentru o poveste?

Un succes de public! a spus Polidori.

Dormim. Mâncăm. Muncim, a zis Shelley.

Chiar așa? a zis Byron, care e la regim din cauza corpolenței și, în plus, e și insomniac, și leneș. Nu‑și găsește versurile pentru povestea lui supranaturală, zice, deși el e cel care ne‑a lansat provocarea. E agasant. Cu toții suntem agasanți.

Polidori e ocupat cu propria‑i poveste. I‑a spus Vampirul. E foarte interesat de transfuziile de sânge.

 

În lipsa excursiilor sau a diversiunilor, domnii au început să discute o serie de conferințe la care asistaserăm cu toții recent la Londra – conferințe ținute de medicul lui Shelley, William Lawrence, despre originea vieții. Viața, afirma doctorul Lawrence, e intrinsec legată de Natură. Nu există nici o forță „superioară adăugată“, ca sufletul. Ființele omenești sunt alcătuite din oase, mușchi, țesut, sânge etc. și nimic altceva.

Vorbele lui au fost, firește, întâmpinate cu revoltă: „nici o diferență între un om și o stridie? Omul nu e nimic mai mult decât un urangutan sau o maimuță, cu «emisfere cerebrale mai dezvoltate»“?

Ziarul The Times a conchis: Doctorul Lawrence se străduiește din răsputeri să demonstreze că oamenii nu au suflete!

Și totuși, i‑am spus lui Shelley, tu, mai mult decât oricine altcineva, crezi în Suflet.

Cred, a zis el, cred că fiecare om are misiunea de a‑și trezi propriul suflet. Sufletul lui e acea parte din el care nu e supusă morții și degradării; acea parte a lui care trăiește plenar în prezența adevărului și a frumuseții. Dacă nu are suflet, atunci e o brută.

Și unde se duce sufletul ăsta, după moarte? a zis Byron.

Asta nu se știe, a răspuns Shelley. Transformarea sufletului, și nu unde se duce el, ar trebui să ne preocupe. Misterul vieții e pe pământ, și nu în altă parte.

Și ploaia e tot pe pământ, a zis Byron, privind pe fereastră ca un zeu neputincios. Tânjea să‑și călărească iapa și nu mai avea deloc stare.

O să murim cu toții destul de curând, a zis Polidori, așa că nu putem trăi așa cum vor alții să trăim, ci doar așa cum dorim noi. M‑a privit, cu mâna pe prohab.

Dar nu mai există nimic în viață decât dorințele noastre? am spus. Nu ar trebui să ne sacrificăm propriile dorințe pentru vreo cauză mai înaltă?

Tu poți să faci asta dacă vrei, a zis Polidori, dacă asta îți oferă satisfacție. Dar eu prefer să fiu vampir decât cadavru.

Să mori așa cum trebuie înseamnă să trăiești așa cum trebuie, a zis Byron.

Nimeni nu găsește satisfacție în moarte, a răspuns Polidori. Îți închipui că așa va fi, dar ce vei simți concret? Ce vei câștiga din asta?

Reputație, a zis Byron.

Reputația înseamnă bârfă, a zis Polidori. Mă vorbești de bine, mă vorbești de rău – ce altceva e asta decât vorbă goală?

Hai, că azi ești întors pe dos, a zis Byron.

Ba tu ești întors pe dos, a zis Polidori.

 

Shelley m‑a înconjurat cu brațele și m‑a strâns tare. Te iubesc… Pe tine, draga mea Mary, pe tine, care ești cât se poate de vie.

Auzeam acul lui Claire înfigându‑se în tapiserie.

Suntem cu toții vii, o o! Suntem cu toții vii, o o! a cântat Polidori, bătând ritmul pe brațul divanului. Byron s‑a strâmbat și s‑a dus șchiopătând la fereastră, pe care a deschis‑o în așa fel încât ploaia să bată direct înspre Claire.

Vrei să încetezi? a strigat Claire la râsetele lui, sărind în picioare ca arsă. S‑a așezat pe alt scaun și și‑a tăiat furioasă ața cu foarfeca.

Shelley a mimat indiferența, sau poate că e indiferent la stările altora. Uneori așa mi se pare.

Moartea e o mare farsă, a zis Shelley. Mai că nu cred aproape deloc în ea.

O să crezi bucuros în ea când o să moștenești averea lui taică‑tu, a zis Byron.

I‑am privit expresia sardonică, ba chiar cinică. Un mare poet, cu adevărat, și totuși atât de nedrept. Se pare că harurile cu care ne înzestrează natura nu ne modifică deloc comportamentul. Shelley are foarte puțini bani și e cel mai generos dintre bărbați. Byron e bogat, moșiile îi aduc 10 000 de lire pe an, și cheltuiește doar pentru propria‑i plăcere. Poate să trăiască așa cum vrea. Dar noi trebuie să avem grijă. Adică eu trebuie să am grijă de contabilitatea lui. Shelley e aerian, pare că niciodată nu știe cât poate cheltui și cât nu. Suntem mereu datori. Și totuși, dacă eu reușesc să vând povestea la care scriu, o să ne fie mai bine. Mama a trăit din scris. Intenționez să‑i urmez exemplul.

 

Aș vrea să spun mai multe despre Suflet… a zis Shelley.

Byron a gemut. Polidori a tușit. Claire a înfipt și mai cu sete acul în fața ei de pernă.

 

Însă mintea mea era în altă parte. De când îmi venise ideea poveștii, mă gândeam doar la ea. Silueta a cărei imagine îmi domina mintea mă făcea să uit de orice altceva. Mintea mea se afla într‑un soi de eclipsă. Trebuia să mă întorc la monstruoasa umbră ce nu‑mi dădea pace.

 

I‑am lăsat cu certurile și metafizica lor și m‑am dus sus, la biroul meu de la etaj, cu o carafă de vin. Vinul roșu îți mai liniștește durerea provocată de umezeală.

De dragul poveștii mele, am propria‑mi dorință de a încerca să înțeleg ce e cu omul, ce‑l face diferit de animale și de toate celelalte. E rațiunea? E sensibilitatea lui? Dacă nu avem suflet, atunci care e esența noastră, superioară celorlalte forme de viață? Ce ne diferențiază de restul biologiei? Sau de mașini?

Am vizitat cu tata o manufactură din Manchester. Am văzut că bietele creaturi amărâte, sclave ale mașinăriilor, erau la fel de repetitive în mișcările lor precum mașinile. Singurul lucru care le diferenția era nefericirea lor. Prosperitatea adusă de manufacturi nu e pentru muncitori, ci pentru patroni. Oamenii trebuie să trăiască în sărăcie, ca să fie creierul mașinăriilor.

Când eram mai tânără, tata m‑a pus să citesc Leviatanul  lui Hobbes. (Mai tânără! Mi‑e greu să cred, dar am 18 ani; eu, care am pierdut o mamă, m‑am înstrăinat de tata, am fugit cu soțul meu, am avut un copil și mă aflu acum pe marginea istoriei, căci așa văd acest moment al epocii mele.) Acum stau aici, cu condeiul în mână, și‑mi vin în minte Hobbes și ipoteza lui. El scrie:

 

Dat fiind că viața însemnează doar mișcare a Membrelor, al cărei început se află într‑o parte principală din interiorul lor, de ce n‑am putea spune că toate Automatele (Motoare ce se mișcă singure cu ajutorul arcurilor și al rotițelor, precum un ceasornic) au viață artificială?

 

Mă întreb: ce e viața artificială? Automatele nu au inteligență; sunt doar mecanisme de ceasornic. Viața umană biologică, chiar și cea mai nenorocită ființă, are suficientă inteligentă cât să mulgă o vacă, să rostească un nume, să știe când vine ploaia și când nu, să reflecteze, poate, la propria‑i existență. Și totuși, dacă automatul ar avea inteligență… Ar fi destul ca să spui că e viu?

Shelley mă învață greacă și latină. Stăm întinși în pat, el gol, cu mâna pe spatele meu, și cartea pe pernă. Îmi sărută gâtul în timp ce învățăm cuvinte noi. Adesea, ne‑ntrerupem ca să facem dragoste. Îi iubesc trupul. Nu‑mi place că are atât de puțin grijă de sine. Nu‑și poate cu nici un chip imagina că ceva atât de grosolan ca materia i se poate opune. Dar e făcut din sânge și căldură. Mă odihnesc la pieptul lui îngust, ascultându‑i inima.

Citim amândoi Ovidiu: Metamorfoze. Italia e plină de statui de bărbați frumoși. Bărbați care își etalează mușchii, pozând. Să săruți unul? Să‑l aduci la viață?

Am atins asemenea statui, marmura lor rece, piatra lor sobră. Și am îmbrățișat una și m‑am minunat de forma fără viață.

Shelley mi‑a citit cu glas tare din Ovidiu povestea sculptorului Pygmalion care s‑a îndrăgostit de statuia pe care o sculptase chiar el. Atât era de îndrăgostit de propria‑i creație, că femeile nici nu existau pentru el. S‑a rugat zeiței Atena să‑și găsească o iubită la fel de frumoasă precum forma fără de viață de pe masa lui de lucru. În noaptea aceea, a sărutat buzele tânărului trup pe care îl crease. Nu i‑a venit să creadă ce‑a simțit – a simțit că statuia i‑a răspuns și ea cu un sărut. Piatra cea rece s‑a încălzit.

Și asta n‑a fost tot… prin bunăvoința zeiței, trupul sculptat a luat formă de femeie – o dublă transformare, din lipsă de viață în viață și din masculin în feminin. Pygmalion a luat‑o de soție.

 

Probabil, a zis Shelley, că așa ceva avea în minte Shakespeare la finalul piesei Poveste de iarnă, când statuia Hermionei prinde viață. Aceasta coboară de pe soclu. Își îmbrățișează soțul, pe Leontes, tiranul. Din cauza fărădelegilor lui, Timpul însuși se preschimbase în piatră, iar acum, prin mișcarea ei, Timpul începe iar să curgă. Ce s‑a pierdut e regăsit.

Da, am zis. Clipa de căldură. Să săruți buzele și să le găsești calde.

Buzele sunt calde după moarte, a zis Shelley. Cine nu se culcă lângă cel iubit toată noaptea, cât trupul i se răcește? Cine nu ia trupul în brațe, înnebunit să‑i insufle căldură și să reînvie cadavrul? Cine nu‑și spune că e din cauza iernii? Că dimineață sigur o să iasă soarele?

 

Mută‑l la soare… am zis. (Nu știu de ce).

 

Viață artificială. Statuia se trezește și pleacă.

Dar restul? Există, oare, ceva care să poată fi numit inteligență artificială? Ceasornicul nu are gânduri. Care e scânteia minții? Oare poate fi creată? De noi?

 

Din ce esență oare ești făcut,

Că umbre, milioane, ți se‑nchină?

 

Umbrele au întunecat colțurile camerei. Am cugetat asupra naturii propriei mele minți. Și totuși, când mi se oprește inima, trebuie să mi se oprească și mintea. Nici o minte, oricât de strălucită, nu supraviețuiește trupului.

 

Mintea mi‑a fugit la călătoria pe care am făcut‑o cu Shelley și Claire, care revine în această poveste ca un semn de carte – nu pentru text, ci ca un soi de laitmotiv.

Eu urma să fug cu Shelley, iar Claire a hotărât că nu poate rămâne singură, așa că am căzut de acord să plecăm împreună, ascunzându‑ne planul de tata și mama mea vitregă.

Trebuie să adaug că, după moartea mamei mele, tata n‑a putut rămâne singur și la scurt timp s‑a însurat iar – cu o femeie comună, fără pic de imaginație, dar care se pricepea la gătit. Aceasta a adus‑o cu ea pe fiica ei pe nume Jane, care în curând a devenit o cititoare avidă a scrierilor mamei mele răposate și la un moment dat și‑a schimbat numele în Claire; n‑am avut nimic împotrivă. De ce să nu se reinventeze? Ce altceva e identitatea, dacă nu numele pe care i‑l dăm?

Când tata a devenit bănuitor, Jane/Claire a devenit mesagera dragostei dintre Shelley și mine. Și eu și Shelley o îndrăgeam, așa că, atunci când a venit timpul să părăsim Skinner Street, am hotărât să plecăm împreună.

Stele pe cer ca șanse infinite.

Ora 4 dimineața. Cu papuci de fetru în picioare, cu botinele în mâini, să nu‑l trezim pe tata, deși doarme adânc când ia laudanum pentru friguri.

Am alergat pe străzile pe care lumea tocmai se trezea.

Am ajuns la trăsură. Acolo se afla Shelley, palid și nerăbdător, un înger fără aripi.

M‑a îmbrățișat, îngropându‑și fața în părul meu, șoptindu‑mi numele. Bagajele noastre modeste au fost încărcate, dar i‑am întors brusc spatele și am alergat înapoi acasă, cu un atac de conștiință, să‑i las tatei un bilet pe polița șemineului. Nu‑i puteam sfâșia inima. M‑am îmbărbătat singură. Nu‑i puteam rupe inima fără să‑i spun că îi rup inima. Trăim prin limbaj.

Pisica a început să se frece de picioarele mele.

Și apoi am plecat iar alergând, alergând, pălăria mi‑a alunecat în jurul gâtului și mă ardea gâtul, rămas fără aer. Aveam 17 ani.

Și am plecat, neliniștiți și istoviți, dând bice să ajungem la Dover, suferind de rău de mare pe vasul cu pânze care ne‑a dus la Calais – și prima mea noapte în brațele lui într‑o odaie cu pereți tapițați dintr‑un han întunecos, în zgomot de roți de căruță cu fierul zdrăngănind când treceau peste pietre și inima mea auzindu‑se mai tare decât fierul și roțile.

 

Aceasta e o poveste de iubire.

 

Fragment din romanul „Frankissstein. O poveste de iubire” de Jeanette Winterson (traducere din engleză de Vali Florescu, Colecţia „Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, Humanitas Fiction, 2020)

 

 

Născută în 1959, la Manchester, Jeanette Winterson este crescută de o familie de evangheliști penticostali, în orășelul Accrington din Lancashire. La 15 ani, adolescenta, pe care părinții o destinaseră unei cariere de misionariat în Africa, își părăsește căminul. Pentru a-și putea continua studiile, lucrează ca vânzătoare de înghețată, îngrijitoare într-un ospiciu, asistentă a unui antreprenor de pompe funebre. Este admisă la Colegiul St Catherine din Oxford, unde absolvă cursurile de literatură engleză. Stabilită la Londra, publică în 1985 prima carte, cu o pronunțată tentă autobiografică, „Portocalele nu sunt singurele fructe” („Oranges Are Not the Only Fruit”; Humanitas Fiction, 2008), care îi aduce Whitbread First Novel Award. Romanul „Pasiunea” („The Passion”; Humanitas, 2006) este distins în 1987 cu John Llewelyn Rhys Memorial Prize, iar „Sexul cireșilor” („Sexing the Cherry”, 1989; Humanitas Fiction, 2009), cu E.M. Forster Award. Următoarele romane – printre care „Scris pe trup” („Written on the Body”, 1992; Humanitas Fiction, 2008, 2017), „The Power Book” (2000), „Lighthouse keeping ”(2004), aflat în 2005 pe lista scurtă la Commonwealth Writers’ Prize, Stone Gods (2007), „O paranteză în timp”  („The Gap of Time” – Hogarth Shakespeare Project, 2015; Humanitas Fiction, 2016) și „Frankissstein.O poveste de iubire” („Frankissstein. A Love Story”, 2019; Humanitas Fiction, 2020) – confirmă extraordinara originalitate și forța literară ale autoarei. A mai scris nuvele, cărți pentru copii și scenarii de film. În 2011 a publicat o carte de memorii, „Why Be Happy When You Could Be Normal”, iar în 2016, volumul „Zile de Crăciun. 12 povestiri și 12 rețete pentru 12 zile de sărbătoare” (Christmas Days; Humanitas Fiction, 2017).

 

Sumar Literomania nr. 175

 

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: