Lerocrație (XX)

În ziua instalării noului protus, aula de la R1 și 2, aleasă pentru eveniment datorită spațiului generos de care se bucura, s-a dovedit prea mare pentru puțina suflare adunată. Pe lângă cei câțiva ai locului, au descins acolo și ceva notabilități de rang inferior din anturajul lui Mârlea. Păreau plictisiți, nepăsători în a-și aduce aportul cu mai mult decât o câtime de atenție binevoitoare. Simpla lor prezență corporală denota sumarul politeții cu care își creditaseră amfitrionul. Sigur, ar fi fost de sperat, cel puțin pentru cei patru-cinci politicieni descinși, infuzia de popularitate pe care aici nu și-o puteau procura în lipsa mulțimii. Iar susținerea reciprocă dintre ei și arhon nu putea fi de ajuns pentru nici una din părți.

Ce așteptări puteau avea de la el? Era aproape un însingurat pus de împrejurări să consfințească, în fața acestei adunări debile, o numire ce se dovedea speța unui fapt divers atât de provincial. De câți primari, consilieri, sau de câtă funcționărime nu avusese parte până atunci, în astfel de prilejuri? În afara unor formule răsuflate, menite a desfășura scenarii formalizate de prea multa lor uzură, nimic nu le aducea câștig în portofoliul prezenței publice. Înregistrând ecoul unei note mediatice fără răsunet, rămâneau tributari aceleiași anverguri provinciale.

De cealaltă parte, arhonului i se păreau prea neînsemnați pentru rangul său. În general căuta o supra-validare a poziției pe care o ocupa, afișându-se în preajma protipendadei. Mobilul acesta era pe undeva obscurizat, pentru că, de fiecare dată, interesul trecea în sfera celor materiale. Se știa de neclintit în oficina pe care o arhipăstorea. Posesor al mandatului pe viață, siguranța i-o confereau nu numai vremelnicii stăpânitori ai veacului acestuia, ci, cu mult mai mult, autonomia oficinei ca stat în stat. De aceea, afișarea prieteniei cu puternicii zilei ce înlesnea supralicitarea propriei lui puteri reprezenta doar un preambul la jocul cu miză înzecită a foloaselor bănești pe care le putea obține doar prin mijlocirea potenților politici de prim rang. De unde faptul că, în împrejurarea de acum, aceeași plictiseală se putea citi și pe fața lui Stresoiu în vecinătatea protusului său nou ales și a prietenilor de conjunctură ce-l însoțiseră.

Ansamblului i se adăugau și cele două figuri ale adevăratelor dar neluatelor în seamă gazde. Deși evenimentul era al lui Mârlea, acestea îi asigurau desfășurarea, punând spațiul la dispoziție. În mintea unora din suită, locul se arăta ca un suflet matern, hrănitor, lesne de imaginat în exercițiul său eficient față de Cornilă și Dan. Și nu erau departe de adevăr. A fi deserventul unor matere așezate, ca R1 și R2, de asemenea, a oficia între zidurile celor două aule atât de complementare una alteia, însemna a fi în deplinătatea unui parcurs dătător de satisfacție existențială, care cerea în schimb armonizare și bună măsură. Cu atât erau datori de cei doi titulari. Această optimizare nu singulariza materele și nici nu le punea în raporturi preferențiale cu altele, mai deficitare, ci doar le așeza pe făgașul firescului. Într-un clasament, s-ar fi situat deasupra mediei. Dar între cei doi exista armonie? Buna măsură era luată ca etalon?

Cornilă, atunci când i se oferise șansa venirii aici, primul pas l-a făcut în direcția identificării cu amănuntul a inventarului patrimonial. Pentru asta nu s-a îndreptat către documentele deținute de materă, ci către arhiva istorică și juridică, mai bine organizată, aflată în custodia primăriei. Fără a fi lipsit de sensibilitate ceremonială – apreciase din prima zi frumusețea arhitectonică a aulei vechi și insistase pe lângă Dan în favoarea acurateței expresiei eterice – se va concentra pe ariditatea actelor administrative, arogându-și libertăți nepermise față de toți cei ce nu-i împărtășeau viziunea. În cele din urmă, libertinajul ăsta va penetra adânc învelișul legal al procedurilor, debordând în practici ce vor altera grav fondul activităților considerate de el cuvenite, ca și cum abilitățile practice ar deține drept de exonerare asupra responsabilităților principiale. Pedigriul genetic sau dobândit va contribui mult la toate astea. Cei de la primărie l-au supranumit din prima latifundiar, ghicind luarea averii instituției de el nu numai în arendă ci, mai degrabă, pe persoană fizică.

Dan, mai vechiul deservent, jinduise mult timp, din biroul de la penitenciar, la o schimbare. Apelase la patronii săi celești, invocând o rânduire de sine cu folos profesional și pecuniar în egală măsură. Executase de nenumărate ori vocaliza interioară a cererii devenite mantră, dar mult timp nu reușise să-și curețe mintea de reverberațiile dezarmante ale refrenului voxclamantis in deserto. Toată zbaterea asta durase până când, eliberat de scrupulele vechii lui firi, își reevaluase prioritățile, urmând în final glasul rațiunii practice, enunțate cândva de comeseanul cinic: „poate, cu timpul, te mai deștepți și tu!” Înfierase de atâtea ori practica propășirii celorlalți pe baza relațiilor personale încât, iată, nu i se nimeri mai bine lecția ironiei decât în contextul convertirii la aceeași practică. Ajuns în matera R2 prin mijlocirea cumnatului, a avut dubla revelație a eficienței independente de principiile morale și a câmpului infinit de manifestare a libertății dincolo de bine și rău. Polemizase cu Magda, la un moment dat, pe tema oportunismului, când, furios pe destin, supraestimase ajutorul venit de la cumnatu-său.

– George este singurul om care m-a ajutat.

– Nu-i adevărat. Degeaba spui că tata doar te-a însoțit atunci la arhon, fără să intre cu tine în birou ca să-ți susțină cauza. Nu-ți aduci aminte când, chiar la început, ai mei au vrut să te ajute și tu te-ai opus? Degeaba încerci acum să dai vina pe neimplicarea lor. Când s-a putut, tu ai refuzat!

Părea o ceartă de cuvinte ce nu ajuta pe nimeni să puncteze în dreptul adevărului.

– Ajutorul, a continuat Dan, trebuie să ajungă în contul oricărui om responsabil când îl cere sau este pregătit să-l primească. Altfel, totul seamănă a bambilici, făcând din cel ajutat, un obiect de manevră.

– Știu, i-a replicat Magda, aveai principii. Voiai să se petreacă totul corect, să-ți aștepți rândul la promovare, urmându-le, chipurile, celor ca tine. Și s-a văzut. Ai fi așteptat tu mult și bine, dacă nu ți-ar fi venit în al doișpelea ceas, mintea la cap.

Că cei doi oficianți nu erau băgați în seamă de arhon, nu avea importanță decât în măsura în care acesta se purta conform obiceiului cunoscut de a rămâne cât mai detașat de context. Cel puțin pentru unul din ei, Stresoiu se încadra acestei așteptări. Dan recurgea fără efort la aceeași detașare, urmărind totodată mișcările colegului său. Cornilă sperase la mai mult dar nici el nu se așteptase la mare lucru. În postura perdantului, a celui refuzat, încerca un fel de reabilitare a imaginii sale, oferind arhonului explicații după explicații puținelor și simplelor întrebări ale acestuia în legătură cu specificul materelor, cu situația aulelor, etc. Întrebările erau mai mult de conjunctură, în așteptarea orei de începere a ceremoniei de instalare. Spre a umple această sincopă de timp, Cornilă și cu Dan s-au trezit într-o competiție penibilă, încercând, fiecare, să atragă atenția cuiva dezinteresat de tot ce se afla în jur.

Și totuși, între cei doi, plutea, parcă, o teamă de viitor, de gândurile și intențiile bine ascunse în țeasta arhonului. Oare ce avea în minte? De ce fuseseră tocmai ei aleși să găzduiască evenimentul? Ce tâlc aveau întrebările cu aparență atât de insipidă? Ce însemna disprețul ăsta abia ascuns al lui Stresoiu față de încercările lor de a-i capacita atenția și bunăvoința? Știau că orice schimbare poate aduce lucruri nedorite. Categoric, erau conștienți că la urechile arhonului trebuia să fi ajuns și disputa din ultima vreme dintre ei. Fuseseră preveniți că Stresoiu nu se încurcă în astfel de împrejurări cu lămuriri suplimentare și că taie în carne vie, indiferent care ar fi cel vinovat. Nefiind interesat de adevăruri relative, de nuanțe cu substrat juridic, și nici măcar de evidențe care să-l ajute la o cântărire cât de cât judicioasă a spețelor, se știa că pedepsește nediferențiat și definitiv.

Atât unul, cât și celălalt, urmăreau câte o cale proprie, considerată propice izbânzii ori de nerenunțat la ea. Cornilă aborda totul prin prisma relațiilor al căror catalizator eficient nu putea fi decât banul, iar Dan, respingând sfatul aceleiași prietene care-l împăcase în chestiunea cu așa zisul împrumut nereturnabil, insista pe poziția lui rigidă

– Împacă-te cu el, îi spusese aceea, pentru că are pile mai mari decât tine.

– Cum să mă împac cu el? Nu pot. Nu am cum. Lucrurile au ajuns prea departe. A trecut pădurea în proprietatea materei lui, fără știrea noastră, a exploatat în folos propriu atâta masă lemnoasă, după care a vândut-o cu atât, încasând prima tranșă, cea a promisiunii de vânzare, tot în folosul lui și al celor de la arhicancelarie. Oamenii mei așteaptă un răspuns. Care să fie ăla? Că am ajuns să fac compromisuri pe spesele materei mele, văduvite de jumătate din sumă? El poate să facă ce vrea cu banii care i se cuvin materei lui, dacă așa consilieri are, că nu le pasă, sau, mai grav, că i-a cointeresat cu mită. Nu știu și, încă o dată, nu-mi pasă. Dar nu pot accepta că ceea ce ar fi trebuit să fie partea comunității mele a intrat în buzunare străine.

– Băi, de câte ori să-ți spun? Asta e situația. Așa se învârt banii. Peste tot și dintotdeauna. Laur e un domn că pretinde doar atât. Că te-a fraierit pe tine Cornilă, ce vrei? A mai făcut-o și cu alții. El încearcă acolo unde-i merge. Ție ți-a tras-o nu neapărat pentru că ești fraier, deși, scuză-mă, nu ești departe. Ești încrezător în oameni și asta te face naiv și te expune. Și pentru că ești conducător de comunitate, îi expui și pe ceilalți. Cornilă nu a făcut ce a făcut fără dezlegare. Adică fără concursul sau poate chiar îndemnul celor de la circumscripție sau arhicancelarie. În timp ce tu stăteai, el a corespondat cu centrul, prin protus, și a obținut niște aprobări. Iar protusul la vremea aia, era cumnatu-tău. Pe tine te-a derogat de responsabilități fără să știi, ca să nu se mai complice cu explicații. A făcut-o pentru că nu te-a interesat să fii mai implicat în problemele astea. N-ai vrut să intri în combinații și asta te-a descalificat. Nu da vina pe alții când tu n-ai dat dovadă de vigilență și promptitudine.

– Uite că dau acum.

– Da, bine, acum când e prea târziu. Vezi să nu te coste. Eu nu știu dacă consilierii de care vorbești au fost cointeresați, dar în ce-i privește pe cei de la Sb, de la arhicancelarie, ți-o spun sigur că sunt. Nu știu dacă și Laur, dar cei de pe lângă el, cel puțin o parte, cu siguranță.

În preajma arhonului, la zi de sărbătoare, în încremenirea aia dinaintea ceremoniei, Dan simțea aceeași inflexibilitate. Aula, cu izul ei pacific, nu-i domolise încrâncenarea. Îl privea cu coada ochiului pe Cornilă, așteptând să se risipească atmosfera tensionată și să înceapă odată programul.

„Ce mai așteaptă? Să vină ora anunțată? Sau să treacă? Punctualitatea nu e obligatorie în lumea noastră unde lucrurile decurg lejer. Să se umple aula? Nici o nădejde. Prea puțini sunt interesați de lucrurile noastre.”

Pe vremuri, cu entuziasmul tinereții, Dan făcuse cuiva o invitație pentru a le vorbi deținuților. Fiind vorba de chestiuni cerești, acela avertizase asupra neobligativității prezenței celor din asistență.

– Dragă, sper că nu este nimeni adus împotriva voinței lui. Nu toată lumea este interesată de problemele noastre.

Într-o instituție unde regulamentele nu pot preveni decât în parte abuzurile cele mai grotești și unde oferta de normalitate seamănă a povești cu zâne și zmei, cineva avusese inspirația adecvării. „Într-adevăr, nu toată lumea e interesată de problemele noastre.”

Deposedarea de libertate face ca puținele alegeri îngăduite, până și cele mai fericite, să poarte povara determinării. Suferința scade valoarea binelui ales pentru că strangulează ființa și înăbușe inspirația. Cea aerobă și cea de duh. Iar duhul e acolo unde e și libertatea.

Spațiile goale din aulă lăsau loc libertății pentru că cei chemați refuzau manipularea. Simțeau că dacă ar fi venit, prezența lor nu ar fi însemnat altceva decât triumful cantității. Triumful numeric. Al lotului. Al alinierii și alienării. Așa că ceilalți, prezenții, puteau respira în voie aerul libertății, neconsumat și nepoluat de confrații lor absenți.

Sincopa asta se prelungea, devenind unul din acele momente penibile când lumea își pierde răbdarea și întreabă ce se întâmplă. În aulă vibra o undă de nedumerire scursă în încremenire pentru că fiind puțini, oamenii erau prea vizibili în individualitatea lor stingheră. Se uitau mirați unul la altul așteptând în liniște.

Imaginația lui Dan începea s-o ia razna. Îl sâcâia amintirea unei satire vizionate în copilărie. Anume, a grupului ce dirija cu gesturi și ținută specifice, execuția muzicală în interpretarea unui singur instrumentist. Îi vedea pe oficianții din suita arhonului multiplicându-se necontrolat, până la refuz, în timp ce bieții oameni din public dispăreau până la unul. Înlăturând prima imagine, în locul liber se insinua viziunea șarpelui totalitar care în timpul marii terori din vecinătate începuse a-și înghiți coada bănuită de intenții contrarevoluționare. Odată început, procesul continua până la absurdul dispariției întregului trup în gura lacomă de răzbunare, culminând cu autodevorarea in integrum. O armată de leucocite demente intra mai apoi în scenă, stafidind cu hărnicie autoimună alt corp, pe care ar fi trebuit să-l apere.

În concluzie, efectul acestor imagini aiuritoare îi apăru ca un antidot satiric la lipsa elasticității și a mlădierii prudente pe specificul îndoielnic al sistemului de care aparținea. Se scutură de el ca de o ispită și se trezi posedat de aceeași rigiditate. În plus, acumulă o părută luciditate a cărei imperfecțiune îl îndepărta și mai mult de asumarea nuanțelor ce i-ar fi protejat poziția și i-ar fi proiectat în conștiință temeiurile șubrede ale propriilor acțiuni.

Cu ochi reci, scruta expresia goală de pe fața lui Stresoiu și pe cea alunecoasă din privirea piezișă și aproape disprețuitoare a lui Cornilă.

Refuza prudența și proiecta planul viitoarei confruntări cu colegul în fața noului protus pe care-l credea de partea lui. Din cauza asta accentul lucidității cădea exclusiv pe argumentele dreptății sale, considerate de necombătut datorită evidenței lor. Era orb la partea lui de lipsuri și la aspectele de strict interes particular avute de fiecare din actorii pe care voia să-i implice în meschina lui confruntare. Lucid și orb în același timp, se înclina dincolo de buza râpei care-l ademenea.

Până una alta, începuse micul spectacolul. Ceremonial și discurs, urmate de secvențe de program sui generis și alte discursuri, cu concluderea umedă livrată de Mârlea.

„Ce-i cu smiorcăiala asta?” se întreba Dan. „Nu-și dă seama cât e de penibil?”

„Nu„ îi răspunse celălalt eu, vechiul confident al interogațiilor lui intime. „Așa că, ai grijă. Nu știi cu cine ai de-a face.”

„Am.”

Nu se lua în serios. Jocul acestui dialog interior nu se putea altfel sfârși decât cu neluarea în serios. Că doar n-o să se abandoneze unei meditații cu tentă nevrotică. Nu acum când zarurile fuseseră deja aruncate prin înștiințarea scrisă către Arhicancelarie pe care însuși o depusese la secretariat deunăzi, în prezența inspectorului.