Literatura în alb (I)

Pentru autorul şi cititorul de ficțiune, nonficțiunea este ozon curat, se află în zona limitrofă în care au loc osmozele, asimilările, împrospătările. Ca un chestionar în alb pe care aceştia pot să-l completeze singuri.

Ce-ar putea însemna, pe lângă „Moby Dick”, lectura unui jurnal de drum oarecare?

Să facem pentru asta un artificiu: să alegem una din aceste cărți, să zicem jurnalul lui R.F. Scott, cunoscut mai mult sub titlul „Ultima expediție”, în paginile căruia găsim calvarul de zi cu zi al unei nefericite expediții la Polul Sud (1910-1913) şi să-l punem pentru un monent pe acelaşi plan cu o carte de ficțiune. Să ne înțelegem: este foarte important ca această carte să rămână pentru toată lumea ceea ce este – întregistrarea reală, chiar lipsită de fantezie (fantezia este de fapt depaşită de realitate), pedestră şi factologică, a unei expediții sublime (acest termen trădează deja intențiile noastre, mă tem). Dar aşa trebuie să fi fost, după cum s-au amestecat tot timpul spaimele cu determinarea şi efortul pentru angajații în acest periplu al morții. Când citim, avem în vedere realitatea, faptele, aventura umană dusă până la limitele ei. Dar, dacă acceptăm artificiul propus, am avea în vedere şi textul, conținutul cărții, mesajul acesteia. Am renunța la un singur lucru de fapt, o informație: că aceasta expediție a avut într-adevăr loc şi că textul este un junal oficial pe care căpitanul urma să-l prezinte Amiralității și publicului. Care ar putea fi diferența, pentru noi, cei care oricum nu suntem participanți la expediție, ci doar cititori ai voluminosului jurnal? Ne va satisface acesta din punct de vedere literar? Există pentru noi şi alt fel de lecturi decât cele literare?

Citește și Gușterul și floarea

Ca să fim sinceri, genul acesta de „autori” au o anumită modestie, care romancierilor le e de cele mai multe ori străină. Cum descrie Scott acel Pol Sud care i-a fost Nemessis? „Ce loc înfiorător și cât de groaznic este pentru noi să ne fi chinuit atât până la el fără a avea cel puțin răsplata de-a ajunge aici primii. În sfârşit, nu-i puțin lucru totuși să ajungi până aici (…). Acum trebuie să ne întoarcem acasă. Lupta va fi disperată. Mă întreb, vom invinge oare?”

Ce noroc că aceste puncte extreme n-au fost cucerite de romancieri în persoană! Aceşti călători ne-au lăsat totuşi ei înşişi o „literatură” de mare calitate (prin dimensiunea aventurii lor, prin umanismul ce-a stat deseori la baza actului, ori prin solipsismul nu mai puțin uman la care i-a supus experiența lor), iar această literatură de mare calitate (în cărți exemplare) e mai puțin conştientă de sine, mai puțin cosmetică, mai puțin aferată decât literatura propriu-zisă. Desigur, nu trebuie neglijate atuurile morale ale unor astfel de cărți, prin care se exercită asupra imaginației şi spiritului nostru de aventură un morb latent, uneori adormit, precum timusul). Dar nici nu pot exista în afara textului propriu-zis, singurul capabil de a păstra vie substanța.

Lui Scott poate că îi lipseşte ceea ce se numeşte stil literar, dacă nu cumva completarea zilnică, timp de ani întregi, a jurnalelor de bord şi expediționare duce până la urmă la un stil personal. Dacă prin asta înțelegem că nu era prea conştient de valoarea simbolică a cuvintelor, atunci fără îndoială aşa e, deşi o simte fără greş uneori (de valoarea simbolică a cuvintelor n-a fost prea sigur toată viața nici Joseph Conrad, pentru care engleza era o limbă adoptată). Dar timpul pe care Scott îl smulge pentru a-l dedica textului, energia fizică să scrii până în clipa morții, cu mâini degerate, biruit de ger şi oboseală, depăşeşte ceea ce ne putem închipui în genere despre scriitorul sărac, rebegit, dintr-o mansardă. Conştiinta estetică? Oare câtă conştiință estetică o fi existând în măreția unui gest final? Scott era un om de calitate în ceea ce priveşte caracterul, probitatea, noblețea sufletească; putea să-şi asume o mare aventură. Calitați necesare unui erou deosebit de roman, dar şi unui romancier deosebit – de ce să nu recunoaştem. În locul structurii narative vom avea diacronia zilnică a faptelor, în locul fanteziei vom avea neîntrecuta realitate, descrierile vor fi poate în termeni modeşti, dar locurile (Antartica) vor fi exorbitante. Ajunge, cu aceste dizlocări, să avem, ca lectori, o trăire literară?

Onestitatea îl face pe Scott să transcrie lucrurile nu neapărat în funcție de semnifīcația lor, de elocvența ori de abaterea lor de la comun, ci în funcție de impactul pe care-l au asupra oamenilor şi asupra țelului lor – cucerirea Polului Sud. Dar onestitatea aceasta sfârşeşte prin a fi o caracteristică cu ecou în efectul „literar” al textului său, stările fiind surprinse cu o ingenuitate dezarmantă şi totuşi cu o siguranță ce ține de buna lui credință. Iar o remarcă precum aceea că „frigul amplifica foamea echipajului” – neverificabilă cum este în primă instanță, e percepută ca „verosimilă” prin forța ei de-a sugera un posibil „adevăr”, dar o astfel de frază ar fi putut folosi și G.G. Márquez în contextul de suprarealism folcloric al paginilor sale.

Căci una din dimensiunile oricărei ficțiuni de calitate, pe lângă scriitură, este cea dată de imaginație. Acestea se află într-un raport elastic: cu cât imaginația crește, cealaltă mimează simplitatea, modestia și „onestitatea”. La Scott acest raport nu mai trebuie să fie o strategie de artist, e raportul firesc între două date obiective. Dar efectul este, miraculos, în mare parte același, dramatismul neavând astfel totdeauna de suferit din lipsa unei retorici exersate (cum e cea a lui Melville sau Conrad). Scott e străin de simbolismul ori de misticismul din Moby Dick – albul (acest element care va ieşi biruitor în „Ultima expediție”) nu are pentru el o valoare simbolică, dar sfârşeşte prin a fi un coşmar atoatecuprinzător: fețele albe ca varul ale oamenilor în lumina difuză şi umbra rară, albul ca bază a monocromiei finale, de la alb la crizele de orbire care-i încearcă intermitent aproape pe toți. Ne-am obişnuit ca halucinantul şi tărâmurile primejdios miraculoase să fie aproape totdeauna în arenda literaturii scrise ori nescrise – astfel, aici realitatea are, ironic, un puternic impact literar asupra noastră.

În imagine: R.F. Scott (sursa aici)