Se spune că în vremuri de război muzele tac. Și după doi ani de pandemie teribilă, în care viețile noastre individuale au fost puse între paranteze – dacă nu au fost pur și simplu secerate –, acum trebuie să ne confruntăm și cu realitatea războiului declanșat de Putin în Ucraina: un război absurd, dar nu mai puțin atroce, în care mor oameni, copii, femei și bătrâni, în care marile orașe ale Ucrainei sunt bombardate fără încetare, iar civilii sunt principalele victime – un tip de război despre care nu aș fi crezut vreodată că mai e posibil în era tehnologiei digitale.
Dar iată că oroarea e mereu posibilă, la cel mai înalt grad, iată că fața oamenilor, fața istoriei – dacă ea se află cumva deasupra oamenilor – nu se schimbă odată cu evoluția tehnologică. Îmi vine să spun că degeaba vorbim de roboții viitorului și imaginăm cele mai îndrăznețe scenarii science fiction și fantasy, dacă fața din umbră a omului, instinctele lui ancestrale sunt tot acolo, și ies cu violență la suprafață când nu te mai aștepți la așa ceva. Sigur, e mai mult decât atât, am putea invoca și violența capitalului, resorturile economice globale, „logica” petrolului și a gazelor naturale care trasează geopolitica mondială și care au permis, mai mult sau mai puțin, să se ajungă la acest neverosimil, dar nu mai puțin atroce război (cu amenințări, prin rachetele nucleare, pentru întreaga umanitate). Dar dincolo de toate, rămâne oroarea – sentimentul acesta puternic, stârnit de crimele inimaginabile pe care un dictator depășit de vremuri a fost în stare să le producă asupra Ucrainei, a unei umanități sleite deja de pandemie.
Literatura este o marcă a civilizației umane, în dorința acesteia de a învinge timpul și moartea – aș afirma că ajută, cu siguranță, la supraviețuirea speciei. Ca să nu mai spun că, la nivel individual, scrisul – în egală măsură cu lectura cărților – îmblânzește moartea, făcându-ne să ne acceptăm perisabilitatea, printr-o formă specifică de creativitate. Literatura și artele îmblânzesc oroarea, contrapunându-i această magnifică formă – sau acest magnific hybris – a/al creativității umane.
Muzele poate tac, dar literatura – în ansamblul ei – nu trebuie să tacă în vremuri de oroare și moarte. Literatura în sensul ei de discurs uman, nu neapărat inspirațional, dar unul păstrător prin excelență al valorilor umanității. Prin umanitatea ei, prin complexitatea ei, prin cazurile sale individuale, literatura se opune ororii (cu toată cohorta acesteia de manifestări: extremism, intoleranță, război). Literatura rămâne, cred, una dintre cele mai puternice voci (și forțe) pacifiste de care dispune omul – și e bine să nu uităm acest lucru în aceste momente dificile pentru noi toți. Sau, așa cum spune scriitorul rus (emigrat în Elveția) Mihail Șișkin: „Literatura este ceea ce se opune războiului. Adevărata literatură este întotdeauna despre nevoia omului de a iubi, nu de a urî”. Literatura transcende, într-o formă sau alta, pulsiunile și instinctele obscure ale omului – individuale și colective –, creează punți de universalitate între oameni și culturi diferite, și înlătură – prin cazurile ei individuale – intoleranța, rasismul, șovinismul, toate formele de ură colectivă.
„Crima lui Putin – scrie Mihail Șișkin – constă în aceea că i-a otrăvit pe oameni cu ură. Putin o să dispară, dar suferința și ura s-ar putea să mai dăinuie multă vreme în sufletele noastre. Și numai arta, literatura, cultura vor putea ajuta la îndepărtarea acestei traume. Dictatorul își va încheia mai devreme sau mai târziu viața josnică și inutilă, dar cultura va continua – așa a fost întotdeauna, așa va fi și după Putin. Literatura nu trebuie să fie despre Putin, literatura nu trebuie să explice războiul. Războiul nu poate fi explicat: de ce niște oameni ordonă unui popor să-l ucidă pe un altul? Literatura este ceea ce se opune războiului. Adevărata literatură este întotdeauna despre nevoia omului de a iubi, nu de a urî”.
Citește și Ludmila Ulițkaia, Guzel Iahina și Mihail Șișkin despre războiul din Ucraina
Cu toate puterile ei, literatura se opune, în același timp, morții: ea se plasează de partea vieții, prețuiește și tematizează, în toate aspectele lor, manifestările viului (uman). Literatura este o marcă a civilizației umane, în dorința acesteia de a învinge timpul și moartea – aș afirma că ajută, cu siguranță, la supraviețuirea speciei. Ca să nu mai spun că, la nivel individual, scrisul – în egală măsură cu lectura cărților – îmblânzește moartea, făcându-ne să ne acceptăm perisabilitatea, printr-o formă specifică de creativitate. Literatura și artele îmblânzesc oroarea, contrapunându-i această magnifică formă – sau acest magnific hybris – a/al creativității umane.
Și aș mai adăuga un lucru: literatura ne arată, în variile sale chipuri, valoarea vieții individuale. Ne „învață” – ca să folosesc acest verb atât de drag unui domeniu în vogă astăzi, dezvoltarea personală – să prețuim viața; să respectăm toate formele de viață. Se opune, așadar, războiului – și iată că închidem cercul.
Am dat de curând peste acest citat din Adorno (plasat ca motto în volumul „Adorno. Teorie critică și gândire negativă” de Mario Farina, Editura Litera, 2022, traducere din italiană de Mihnea Arion – volum dintr-o serie de teorie și filozofie foarte interesantă, coordonată de Cosmin Perța): „Ceea ce cândva numeau viață s-a redus la sfera privatului. (…) Privirea deschisă asupra vieții a trecut la ideologie, care ascunde faptul că nu mai există niciun fel de viață”. Și mi s-a părut că – deși Adorno (cu origini evreiești) a cunoscut ororile nazismului și ale celui de-Al Doilea Război Mondial (a emigrat în America) –, el se potrivește și vremurilor de azi – pandemice și de război. Viața noastră, da, s-a redus la „sfera privatului” în pandemie, când întregul țesut social s-a destrămat, iar noi ne-am retras în bulele izolării. Și poate cel mai rău dintre toate e celălalt rău: violența „ideologiei” – în războiul Rusiei lui Putin împotriva Ucrainei, pe rețelele sociale, în războiul de informații, în manipularea informațională pe toate canalele social-media etc. – care tinde să înlocuiască viața. Omul concret. Cazurile particulare; nuanțele, complexitatea umană. Însă l-aș contrazice, în cele din urmă, (aproape) optimist, pe Adorno: ba da, mai există viață. Atâta vreme cât există și literatura.
În foto: biblioteca din Holland House, Londra, distrusă în octombrie 1940.
Credit foto: Harrison for Fox Photos Limited
Scrie un comentariu