Cronici

„Legăturile primejdioase” în era Facebook. „Potenţialul erotic” al femeii cincuagenare

Camille Laurens – una dintre autoficţionarele franceze, dintre care mai cunoscute la noi sunt, probabil, Christine Angot şi Marie Darrieussecq – a publicat în 2016 o nouă carte, Celle que vous croyez (Gallimard), tradusă de curând în româneşte de Doru Mareş şi apărută la Editura Nemira, cu titlul Femeia inventată. Acest roman este, de fapt, prima carte tradusă în limba română a autoarei care, în 2007, o acuza pe Marie Darrieussecq de „plagiat psihic”, în urma publicării de către aceasta din urmă a romanului Tom est mort (invocând o experienţă biografică similară cazului inventat ficţional de Marie Darrieussecq – e vorba de pierderea unui copil).

Camille Laurens (născută în 1957 la Dijon) pare să-şi asume nişte ieşiri la rampă provocatoare – pentru a atrage atenţia –, iar cea mai recentă carte a ei nu face excepţie. Scrisă bine, ingenioasă până la limitele truculenţei, răsturnând la infinit pistele de interpretare, jucându-se cu personajele până într-acolo încât te întrebi dacă mai sunt aceleaşi, supunându-te, în fine, la tot soiul de capcane inteligente (inclusiv lingvistice, la nivel discursiv), Femeia inventată atacă teme de mare actualitate, de la accentele feministe – condiţia femeii în societatea de azi, în special în raport cu îmbătrânirea, cu înaintarea în vârstă – până la tema iubirii în epoca realităţii virtuale, a Facebookului. Feminism, iubirea şi realitatea virtuală – iată nişte ingrediente-cheie, pe care Camille Laurens le manevrează cu abilitate, aşa încât ne ţine în priză până la sfârşitul romanului, considerat un fel de „thriller psihologic”.

În mare, subiectul e acesta: Claire Millecam, o femeie de 48 de ani, profesoară universitară, divorţată, îşi creează un cont fals de Facebook pentru a-şi supraveghea iubitul inconstant, Jo, un tânăr de treizeci şi ceva de ani. Pe Facebook trece drept o tânără de 24 de ani, brunetă şi atrăgătoare, pe nume Claire Antunès (fotografia aparţine Katiei, nepoata sa, cea pentru care, aparent, soţul ei a divorţat). Pentru a afla informaţii despre Jo, Claire trimite o cerere de prietenie prietenului său cel mai apropiat, Chris (de 36 de ani), iar din acest moment, povestea de iubire basculează total, fiindcă interesul lui Claire se transferă asupra lui Chris. Cei doi se îndrăgostesc de imaginea lor virtuală, conversează zilnic pe Facebook, apoi şi la telefon, iar Chris insistă să se întâlnească faţă în faţă, în viaţa reală.

Un ameţitor joc de oglinzi se desfăşoară în faţa ochilor noştri (de cititor), acompaniat de unul psihologic, foarte fin şi foarte pervers, în fond. Fiindcă protagoniştii cad pradă cei dintâi imaginii lor virtuale: iubirea în epoca Facebook şi a identităţilor virtuale (multiple, prin forţa lucrurilor) este una extrem de manipulatoare şi de perversă, cu efecte care se întorc ca un bumerang asupra iubiţilor-manipulatori. Ea nu e mai prejos, într-adevăr, aşa cum scriitoarea însăşi lasă să se înţeleagă, de perversitatea libertinilor din secolul al XVIII-lea, a scrisorilor amoroase schimbate de Marchiza de Merteuil şi de Valmont în Legăturile primejdioase de Choderlos de Laclos. S-au schimbat doar mediile de comunicare şi modurile de a-ţi duplica/multiplica/falsifica identitatea. Altfel, cazuistica amoroasă, dramele iubirii (modul diferit de reacţie şi de comportament în dragoste la femeie, respectiv la bărbat) par a fi nişte constante omeneşti, trecute prin noi medii şi tehnologii. Interesantă e şi modalitatea narativă: Claire se confesează unui psiholog, internată fiind într-o clinică de psihiatrie, în urma experienţei amoroase ratate (rupe, aparent, legătura virtuală cu Chris, evitând o întâlnire reală, dar romanul se complică spre final, sugerând şi alte versiuni ale eşecului poveştii amoroase, imaginate sau nu de pacienta clinicii, amestecând real şi fictiv la modul ameţitor). Tot la final, apare o altă femeie, Camille, scriitoare (o clară mise en abîme), care pare să scrie ea însăşi povestea lui Claire (aflăm din scrisoarea trimisă editorului), pe care o cunoaşte la clinică, în cadrul atelierului de scriere (relaţia celor două femei rămâne ambiguă, mergând până la a se confunda una cu cealaltă).

În acest scenariu întortocheat, Camille Laurens „aruncă” tot felul de problematici fierbinţi: una este aceea a femeii care îmbătrâneşte, a felului în care e privită ea de societate (în raport cu bărbatul şi de către bărbat), într-o societate dominată de bărbaţi. Camille Laurens desfăşoară o întreagă simbolistică (la vedere) a „morţii” sociale a femeii cincuagenare, a condamnării ei sociale la moarte, din clipa în care îşi pierde „potenţialul erotic” (vorba lui David Foenkinos) sau – vorba lui Camille Laurens – devine „invizibilă” în ochii bărbaţilor. Această obsesie e redată în diverse tonalităţi, de la ironie şi sarcasm, la provocare ori chiar patetism. E interesant de văzut cum, în două cărţi franţuzeşti din 2016, apar două perspective complet diferite asupra relaţiilor dintre cele două sexe: la Régis Jauffret, în Cannibales (despre care am scris aici, pe Literomania), femeile erau cele care, în cuplu şi în familie, îl „devorau” pe bărbat (iubita, respectiv mama), în vreme ce, la Camille Laurens, în societate, femeia este condamnata societăţii (de către bărbat, fireşte). Diferenţa esenţială – între Jauffret şi Laurens – pare a fi „spaţiul” de propagare a acestor relaţii (spaţiul privat, cuplul, respectiv spaţiul social, public).

Extrag câteva citate pe tema acestei „morţi” feminine simbolice, odată cu înaintarea în vârstă: „E o nenorocire să fii femeie. E o luptă. O luptă pierdută”; „bărbaţii sunt învăţaţi cum să omoare femeile”; „ieri fantasmă, azi fantomă”; genul feminin e „doar nesiguranţă, doar dependenţă”. Pe de altă parte, autoarea identifică, freudian, pulsiunea morţii în „mişcarea naturală a vieţii” – care e aceea de „a ucide, a fi ucis”. Şi mai scrie ea: „Impulsul morţii poate fi îndreptat împotriva ta însuţi sau împotriva unei alte persoane”. În felul acesta, mută şi ea discuţia în planul privat, în relaţia de cuplu, unde se arată, de altfel, o fină observatoare: Claire Millecam dă dovadă, ea însăşi, de o asemenea pulsiune autodistructivă în relaţiile amoroase pe care le traversează, ajungând, în cele din urmă, într-o clinică psihiatrică…

În orice caz, trebuie să reţinem tema dorinţei feminine – identificată aici cu dorinţa vitală, dar şi cu dorinţa de a scrie: dorinţa erotică este în acelaşi timp „désir de vivre” şi „désir d’écrire”. Femeia inventată este o pledoarie puternică, militantă, pentru dreptul femeii la dorinţă, indiferent de vârstă, şi în aceeaşi măsură cu cel al bărbatului. De aici nebunia, şi excesul, şi psihologia-limită explorate în acest „thriller psihologic” care nu se lasă din mână. Explorare a contrastelor: pulsiunea de moarte vs (dreptul la) dorinţă.

Ar mai fi şi chestiunea „adevărului”, a ficţiunii, ori a adevărului ficţiunii. „Oamenilor nu le pasă de adevăr”, „îl fac să dispară prin forţa ficţiunii, a poveştilor”, „trăiesc din ceea ce povestesc”. „Peste adevăr aştern scrisul” – mai declară Camille Laurens, ca o adevărată autoficţionară ce este (pentru care a dori꞊a trăi꞊a scrie). Ficţiunea ajunge să semene, astfel, cu virtualul internetului şi al Facebookului, pentru că ambele „diseminează” în pluralitate noţiuni ca identitate şi adevăr. Iar iubirea, în acest context, înseamnă – şi e citat Antonioni – „a trăi în imaginaţia cuiva”. A trăi în spaţiul virtual şi a trăi în scris, în ficţiune. Incluzând toate riscurile implicate: manipulare perversă a sentimentelor, proliferare infinită a identităţilor, ficţiune de sine şi, în cele din urmă, realitatea văzută ca „simulacru” (cu termenul lui Baudrillard).

Camille Laurens, Femeia inventată, traducere din limba franceză de Doru Mareş, Editura Nemira, Bucureşti, 2017, 200 p.

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu