Câțiva dintre cei mai cunoscuți scriitori ruși de astăzi au condamnat public războiul declanșat de Rusia (sub conducerea lui Vladimir Putin) împotriva Ucrainei. Literatura rămâne, credem, una dintre cele mai puternice voci (și forțe) pacifiste de care dispune omul – și e bine să nu uităm acest lucru în aceste momente dificile pentru noi toți. Sau, cum spune Mihail Șișkin: „Literatura este ceea ce se opune războiului. Adevărata literatură este întotdeauna despre nevoia omului de a iubi, nu de a urî”. Să ne încredem în ea (ca păstrătoare a celor mai prețioase valori umane) și să ascultăm vocile unor cunoscuți scriitori ai literaturii ruse contemporane: Ludmila Ulițkaia, Guzel Iahina și Mihail Șișkin. (Literomania)
Ludmila Ulițkaia: „Durere, frică, ruşine – asta simţim acum”
„Azi, 24 februarie 2022, a început războiul. Credeam că generaţia mea, venită pe lume în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, are noroc şi că-i va fi dat să trăiască fără război până la moartea, făgăduită de Biserică „în pace, fără durere, întristare şi suspin”. Dar nu. Se dovedeşte că nu-i aşa. Şi nu se ştie ce va urma după evenimentele dramatice petrecute în această primă zi.
Nebunia unui singur om şi a complicilor săi cârmuieşte soarta ţării. Deocamdată nu putem decât să presupunem ce se va scrie în manualele de istorie peste cincizeci de ani. Durere, frică, ruşine – asta simţim acum.
Durere – fiindcă războiul atinge tot ce-i viu – iarba şi copacii, animalele şi puii lor, oamenii şi copiii lor.
Frică – fiindcă există, biologic vorbind, instinctul de conservare a propriei vieţi şi a vieţii urmaşilor.
Ruşine – fiindcă e cât se poate de evidentă responsabilitatea conducerii ţării noastre pentru situaţia creată, cu consecinţe dezastruoase pentru întreaga omenire.
Şi noi suntem părtaşi la ce se întâmplă azi, noi toţi, contemporani cu aceste evenimente dramatice, fiindcă n-am fost în stare să le anticipăm şi să le oprim. Trebuie oprit imediat războiul abia dezlănţuit şi trebuie creată o opoziţie puternică împotriva propagandei mincinoase care se revarsă asupra noastră prin toate canalele mass-media.”
Text apărut pe G4Media.ro
Ludmila Ulițkaia, una dintre cele mai importante și mai apreciate voci ale literaturii contemporane, s-a născut într-un sat din Urali în 1943. Primul său roman, „Soniecika” (1995; Humanitas Fiction, 2019), îi aduce instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă și recompensat cu premiile Médicis Étranger și Giuseppe Acerbi. Cărțile Ludmilei Ulițkaia s-au vândut până în prezent în peste trei milioane de exemplare. În 2013 i s-a acordat distincția Officier de la Légion d’honneur, în 2014, Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană și în 2020, Premiul „Siegfried Lenz”.
Guzel Iahina: „O să afirmăm banalitatea binelui, pentru ca mai târziu să nu ne lovim de banalitatea răului”
„Scriu acest text pentru prietenii mei, editori, traducători și cititori din alte țări. Mi-e greu să scriu – pentru asta e nevoie de claritate în gândire și trăiri calme, iar emoțiile mele sunt acum o vâlvătaie. E și mai greu să înțelegi ceva despre ceea ce se petrece în Rusia și Ucraina. Dar să taci, în astfel de momente, e nepermis. Și o să încerc să spun măcar ceva, cât de puțin.
Paisprezece ani din viața mea – toată copilăria și o parte din tinerețe – i-am petrecut în Uniunea Sovietică. La vremea aceea, ideologia comunistă își trăia ultimele clipe. Noi, pionierii, credeam în ea, dar cumva pe jumătate, nu foarte serios. Lucrul în care credeam cu adevărat însă era pacea. Mașina de propagandă lansată în zorii epocii sovietice funcționa de minune, dar retorica pe care o producea nu mai era atât comunistă, cât pacifistă. «U.R.S.S. – fortăreața păcii!», «Pace în lume!» – aceste lozinci erau scrise pe pereții fiecărei grădinițe, ai fiecărei școli. Lecția despre pace era, invariabil, prima în fiecare an școlar, pentru fiecare clasă. Cântecele și poeziile despre pace erau în programul fiecărei manifestări pionierești (și la noi acestea erau o mulțime). Porumbeii păcii decorau fiecare sală de clasă, fiecare gazetă de perete și fiecare caiet de elev. Credeam în acești porumbei – atât de sincer, cum numai copiii pot. Credința în pace era o parte integrantă din copilăria sovietică, prin urmare, și din personalitatea fiecăruia dintre noi. Această credință părea de nezdruncinat – pentru eternitate. Și ce mai înțelegeam pe atunci era că războiul e atât de îngrozitor, încât cei care l-au cunoscut tac. Bunicul meu a petrecut patru ani în cel de-al Doilea Război Mondial, dar nu a povestit absolut nimic despre front: și-a ocrotit copiii și nepoții prin tăcere.
Astăzi, tancuri rusești intră pe pământ străin. Aproape că nu-mi vine să cred. Dezacordul interior cu acest fapt este atât de profund, încât îmi vine să urlu. Mi-e greu să-mi aleg cuvintele, nici unul nu are destulă forță. Amărăciune, furie, frică, neputință – într-o măsură infinită. Știrile de pe 24 februarie 2022 m-au zdrobit. Lumea mea nu a fost doar răsturnată cu susul în jos, ci pur și simplu spulberată. Nu înțeleg cum de inocularea pacifismului nu a ajutat la nimic.
Scriu în numele meu, dar toți cunoscuții și prietenii mei simt la fel. În cercul meu de apropiați, și nu numai apropiați, nu există nici măcar o singură persoană care să susțină acest război. Rețelele sociale sunt pline de furie și de rugăminți, apeluri și somații de a se opri acțiunile militare.
A sosit vremea adevărurilor simple, a repetării lor la nesfârșit. «Nu războiului» «Pace lumii» «Viața omenească este valoarea cea mai de preț.» O să le repetăm, până când se va împrăștia această negură. O să afirmăm banalitatea binelui, pentru ca mai târziu să nu ne lovim de banalitatea răului.”
Traducere de Luana Schidu, cea care semnează versiunile în limba română ale romanelor lui Guzel Iahina
Text apărut pe G4Media.ro
Guzel Iahina s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuiește la Moscova, unde a urmat cursurile Academiei de Cinematografie, secția scenaristică. În total, cărțile sale sunt în curs de traducere în peste 40 de țări.
Mihail Șișkin: „Literatura este ceea ce se opune războiului. Adevărata literatură este întotdeauna despre nevoia omului de a iubi, nu de a urî”
„Eu sunt rus. În numele poporului meu, al țării mele, al meu, Putin comite crime înfiorătoare. Putin nu este Rusia. Rusia e încercată de durere și rușine. În numele Rusiei mele și al poporului meu, cer iertare ucrainenilor. Și înțeleg, totodată, că tot ce se face acolo nu poate fi iertat. (…)
Vreau să mă întorc în Rusia. Dar în ce Rusie? În Rusia lui Putin nu se poate respira – duhoarea cizmei polițienești e mult prea puternică. Mă voi întoarce în țara mea, despre care am scris în scrisoarea deschisă prin care refuzam să reprezint Rusia lui Putin la târgurile de carte internaționale încă în anul 2013 – înainte de anexarea Crimeei și începutul acestui război împotriva Ucrainei: «Vreau să reprezint și voi reprezenta o altă Rusie, a mea, o țară eliberată de impostori, o țară cu o structură guvernamentală care apără nu dreptul la corupție, ci dreptul individului, o țară cu presă liberă, alegeri libere și oameni liberi». (…)
Ce poate să facă un scriitor? Tot ce poate să facă e să vorbească deschis. Să tacă ar însemna să-l susțină pe agresor. În secolul al XIX-lea cadeții polonezi s-au ridicat împotriva țarismului rus «pentru libertatea voastră și a noastră». Acum ucrainenii se luptă cu armata lui Putin pentru libertatea voastră și a noastră. Ei nu-și apără doar demnitatea lor, ci demnitatea întregii omeniri. Ucraina apără astăzi libertatea și demnitatea noastră. Trebuie s-o ajutăm cu absolut tot ce putem.
Crima acestui regim constă și în aceea că rușinea pătează întreaga țară. Rusia este acum asociată nu cu literatura și muzica rusă, ci cu copiii căzuți sub bombe. Crima lui Putin constă în aceea că i-a otrăvit pe oameni cu ură. Putin o să dispară, dar suferința și ura s-ar putea să mai dăinuie multă vreme în sufletele noastre. Și numai arta, literatura, cultura vor putea ajuta la îndepărtarea acestei traume. Dictatorul își va încheia mai devreme sau mai târziu viața josnică și inutilă, dar cultura va continua – așa a fost întotdeauna, așa va fi și după Putin. Literatura nu trebuie să fie despre Putin, literatura nu trebuie să explice războiul. Războiul nu poate fi explicat: de ce niște oameni ordonă unui popor să-l ucidă pe un altul? Literatura este ceea ce se opune războiului. Adevărata literatură este întotdeauna despre nevoia omului de a iubi, nu de a urî.”
Text apărut pe Contributors.ro
Mihail Șișkin este unul dintre cei mai importanți scriitori ruși de astăzi, cunoscut ca un critic profund al trecutului sovietic și al actualului regim de la Kremlin. Din 1995 trăiește în Elveția. În România e cunoscut în special prin romanul „Scrisorar”, apărut la Curtea Veche, editură care a tradus și a publicat toate cărțile sale.
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu