De ieri, alaltăieri… (VII)

„Spune, mă, tu ce ești, regățean sau ardelean?”

„Regățean!”, răspundeam eu, cedând preferinței fonetice în dauna celei mai apropiate de adevărata stare de fapt.

Nu știu exact dacă grafia cuvântului sau senzația acustică îmi stârneau imaginația. De fiecare dată când auzeam cuvântul „ardelean” îmi apărea silueta unui burtos, pe când regățeanul se afla sub alibiul mai onorabil al unui uscat.

Poate că de vină erau unele asocieri între unchii materni mai rotofei și Ardeal, pe de o parte, și uscățivii bunici paterni cu Regatul, pe de alta.

Într-un loc pita și slana ori pita cu unsoare a celor mai mici, alcătuiau meniul cel mai la îndemână, pe când, dincolo, loboda, ștevia și mămăliga în ciorba acrită cu zarzăre verzi, asigurau subzistența cvasicotidiană. Carnea se lăsa așteptată și era porționată cu grija zilei de mâine.

Stratul de slană de pe talerul sau cârpătorul celor de la deal era cât palma, pe când șunca de pe fundul de lemn al muntenilor de la șes, cu greu ajungea la mai mult de două degete grosime.

„Ui no, ce gras și fain te-ai făcut” ne alintau sătenii ardeleni pe noi cei pripășiți în vacanțe la baștina părinților noștri. „Mai trăiești”?, întăreau existențial remarca, chiar dacă sub formă interogativă. „Om slab, no”, admonestau în schimb nechiverniseala vinovată a câte-unui neisprăvit ce se făcuse de „nienunea lumii”. „Bine că venirăți”, mă întâmpinau în sud, „că ăl bătrân e la coasă și n-are cine să mă ajute la sapă. Mâine o luăm din noapte să terminăm barimi în deal la mături. Liviu, maică, schimbă-te să mergi înaintea Mariei, s-o ajuți să care sacii cu fasule-teci, că n-are cine și dăsară intră schimbu trei.”

Citește și De ieri, alaltăieri… (VI)

Libertatea și gospodăria se îmbinau până la confuzie în săptămânile arșiței argeșene și alcătuiau un univers aparte pe care îl însuflețeam cu bucuriile alternativelor câmpenești de care mulți colegi din școală nu aveau parte. La celălalt pol, libertatea nu era un element de simbioză alături de îndatoriririle gospodărești. Preferința pentru neîngrădire însă nu intra în concurență cu activitățile ceva mai complexe din sud. De aici și propensiunea exprimată vocal față de identitatea sudistă asumată prin sugestia arbitrară a unei simple denumiri. Aparențele au de multe ori virtutea evocării unor realități fără prea multă substanță. Știam că mi-e mai bine pe Hârtibaci, dar voiam să-mi fie cel puțin la fel de bine pe Teleorman. Și nu mă înșelam, chit că făceam de cele mai multe ori uz de datoria de a fi în primul rând unicul nepot al bunicilor regățeni și abia apoi unul dintre mai mulții nepoți ai bunicii ardelence.

În sud, vizitele erau mai dese. Vacanța de primăvară deschidea sezonul. Două săptămâni, adică întreagul sejur, era destinat șederii mele acolo. Părăseam Brașovul ploios și dădeam de irumperea înflorată a pomilor la început de aprilie. Pierdeam ore întregi pe prispa fânarului cu câte o carte pe care nu reușeam s-o încep de mirarea azurului și a adierilor blânde primăvăratice. Straturile din grădina de zarzavaturi erau proaspete și adăugam lecturilor mele închipuite gustări frugale de pâine cu usturoi verde și sare. Eram trezit din visare și trimis în grădină la vie pentru a ajuta la curățarea acesteia și la înlocuirea sau repararea aracilor și a sârmei de care se agăța. Tăiam lăstarii în exces și făceam sute de bucle și cute pentru tensiona sârmele slăbite de mecanica solului ce traversase iarna în reprize succesive de îngheț-dezgheț. Mai ieșeam cu cârdul de vaci și oi la izlazul abia încolțit, tremurând în câte o zi închisă la vreme, și, parcă prea repede, părăseam satul, dus de trenuri către trimestrul final al anului școlar.

Vara, prima evadare din citadin, era tot în sudul patern și dura câte o lună și jumătate, lăsând loc, după Sântămărie, modulelor ardelean și dobrogean, pentru a reveni, la final, tot în sud, de data asta la culesul prunelor.

Râdea bătrânul de mine când mă strâmbam la auzul anunțării programului de recoltare.

„Nu-ți place să aduni prune, da țuica-ți place!”

Nu aveam, bineînțeles, nicio înclinație de felul ăsta. Eram prea mic pentru așa ceva, dar remarca avea rostul de a pune în raport just sudoarea cu satisfacția gustării din rodul fructului.

Nu eram însă scutit cu totul de la a da curs acestei practici devenite tabiet. Nu exista masă de seară fără câteva cești de țuică din care gustam, inevitabil, la îndemnul tătăiacului. Era indoită cu apă dar o puteam gâlgâi și fără, pentru că nu era din cale afară de tare. Ba chiar începusem s-o prefer așa, nebotezată, în câștigul gustului autentic pe care mai mult îl suportam decât îl savuram.

Nu țin minte să fi avut vreodată reacții euforice pe vremea aia la țuică. Îl mai tachinam pe bătrân când îi vedeam ochii tulburi, punându-l să meargă drept. Erau prosteli copilărești care înveseleau atmosfera, dar am avut parte și de sperieturi datorate excesului său.

A petrecut până seara târziu, în compania unor vecini. Aveam o uimire în acord cu mintea mea juvenilă și desigur că nu puteam înțelege reacțiile legate de consumul în exces. Eram afară, în curte, și mă miram cum poate să dureze atât de mult urinatul unui om mare. Un timp am încercat și eu astfel de performanțe rămase, bineînțeles, fără rezultat. Sperietura, însă, a venit din cauza răului de care fusese cuprins bătrânul. Între desele reprize de evacuare a toxinelor pe toate orificiile, se văita în auzul meu cu cuvintele: „Moare tataie!”. De fiecare dată, izbucneam în hohote deznădăjduite și țin minte și acum panica disperată care m-a chinuit toată noaptea. Nu m-a menajat deloc bătrânul, mângâindu-se egoist și crud cu grija aproape devoțională a nepotului panicat.

Egoismul maturilor… sau lipsa lor de prevenție… În tribunele stadionului Tractorul împreună cu tata. Eram atât de mic încât habar nu aveam de fotbal, de sport, de aproape nimic. La un moment dat, masculinimea a urlat atât de tare (s-o fi înscris vreun gol?) încât am fost pe punctul de a leșina. Urletul mi-a intrat prin urechi, evident, dar l-am simțit în piept ca pe o lovitură, ca pe ceva contondent. La fel, și atunci m-am speriat și am rămas cu acea amintire izolată, singura, dacă nu chiar prima, din anii mei de început.

Nu-mi plăcea deloc la culesul prunelor. În livada din deal, prunii se înșirau, pe rânduri lungi și paralele, dintr-un capăt în altul al grădinii și arcuirea din șale sub fiecare pom dădea măsura nevoinței pe altarul unui Bachus reciclat sub auspiciile distileriei. Scuturam până se înnegrea solul de mulțimea fructelor în pârg, ca apoi, aplecați sau în genunchi, să pigulim bucată cu bucată până lăsam locul curat și ne mutam la prunul următor. Zile întregi urmam același ritual, iar când isprăveam acolo, ne mutam la prunii din ogradă. Ca să-și mai râdă de neplăcerea mea, tătăiacul îmi sugera înlesniri de efort cu ajutorul genunchierelor.

„Tu ce ești mă, regățean sau ardelean?”

„Regățean!” continuam eu să declar cu hotărârea celui care nu se lasă descurajat de câteva flexiuni lombare. Doar nu era să-mi reneg aportul la binele comun al familiei căreia aveam, peste ani, să-i duc stindardul mai departe.

„Ce-ai să faci mă, când n-om mai fi noi? Ai să mai dai p-aci? Or s-o alege praful de tot? Ehe, lică măre… n-o să mai dai neam p-aci; fir-ar al dracu’ de amar, cum o să vinzi tot de n-o să mai rămână nimic din munca noastră.”

„Nu o să vând nimic. O să rămână toate așa. O să muncesc cum ați muncit și voi.”

Eram sincer cum numai un pituc naiv poate fi când promite din tot sufletul.

„Câți ani ai, bă, ăsta, de zici că ești nepotul Tii lu Minică?”

Mă sechestraseră unii mai mari în capătul punții de lemn pe care, după atâția ani de folosință obștească, o luase apa când s-a umflat Teleormanul peste măsură.

„Zece ani!”

„Băăă… păi tu ești pituc mă.”

„Și ce dacă-s pituc?”

„Cum adică, bă, «Și ce dacă-s pituc»? Păi te bat de te caci pe tine, bâââ!”

Când am reușit să scap, am luat-o la fugă spre casă în fluierăturile și huiduielile găștii de la capul punții luate de apă. Aruncau cu pietre în mine, doar m-or nimeri…

Săracii oameni; ca să treacă de pe un mal pe altul, trebuia să dea ocol pe la stadion, să urce la deal și să se întoarcă prin fața caselor de la șosea. În sens invers, ocolul era și mai anevoios, datorită meandrelor râului. Păcat de punte. Fusese construită cu mulți ani înainte și făcuse parte din patrimoniul nedeclarat al satului. Poate că ciotul punții, rămas ca mărturie a glorietei edilitare trecute, îi va determina pe vitejii ce-l ocupau să continue munca înaintașilor și să construiască alta, pe râu în jos sau în sus. Așa simțeam și eu când promiteam că nu voi vinde gospodăria.

Mă aflam în trenul care mă purta spre Sibiu. Garnitura era veche, cu vagoane de dinainte de război. Ședeam pe banca de lemn, necapitonată, în compartiment cu mama și cu doi domni cam trecuți, dar bine îmbrăcați și cu aere profesorale. Discutau între ei pe teme istorice numai de ei știute. Mă ochiseră și-mi stabiliseră competențele școlare, obligatorii, spuneau, pentru elevii în a căror arie curiculară erau cuprinse noțiunile de cultură generală ale bunului cetățean. Mă pisau cu întrebări din istorie și geografie și spre enervarea mea și rușinea mamei, nu știam răspunsul la niciuna. Între Piatra Olt și Podul Olt, distanța pe calea ferată se măsura în timp, exasperant de lung, mai ales datorită deselor opriri ale trenului, dar plictiseala care mă ispitise la început fusese alungată de inchizitorii mei culturali. Ieșeau destul de des pe culoar, în pauze de țigară, lăsându-mă cu întrebări cărora trebuia să le găsesc răspuns până la revenirea lor în compartiment. Mama nu-mi șoptea nimic, pentru că era atenționată de cei doi că așa nu mă putea ajuta, dimpotrivă, m-ar fi încurajat la rezolvări neoneste. Nu știu dacă îi erau cunoscute răspunsurile sau nu, dar se folosea de interdicții ca să iasă din încurcătura asta, penibilă pentru un matur. Pe vremuri, blazarea indusă de teama de regim, îi făcea pe cei mai mulți să evite riposta până și în fața celor mai inoportune abordări, ca cea de mai sus.

Auzisem că e bine să ai cunoștințe cât mai solide ca să poți susține dialoguri onorabile cu interlocutorii întâmplători din tren, pentru că pe vremuri, majoritatea călătoriilor se făceau pe calea ferată. Am avut parte de multe situații în care nu am făcut uz de neutralitate, fie datorită dorinței de dialog, fie din cauza interpelărilor de tot felul. Acelor mini-ședințe compartimentate le datorez măcar o parte din structura personalității mele de mai târziu. În cazul amintit însă, mi-ar fi plăcut să trimit tandemul pedagogic undeva pe la mama lui/lor, pe-acasă, și să fiu lăsat în pace. Nu-mi doream decât resetarea identitară în acea translație dinspre Regat spre Ardeal, astfel încât să-mi redescopăr verbul regional în armonie cu satul mamei și cu cel al lui Ralu și al fraților săi mai mari, pe care-i nădăjduiam prezenți la destinație.

La o vreme s-a ivit, totuși, prilejul salvator care m-a scăpat de asuprirea neînduplecaților mei întrebători. Dacă până atunci, mă atacaseră cu asalturi convergente, s-a întâmplat să nu mai fie de acord unul cu altul în privința unei date istorice care-l privea pe Ștefan cel Mare. Au intrat în contradicție și atât de mult era convins fiecare de justețea punctului de vedere propriu, că tot restul drumului s-au contrat și în final au amuțit, nemulțumiți, atât unul cât și celălalt, de inflexibilitatea preopinentului.

Trag un arc peste timp și mă regăsesc la prima mea vizită în Grecia. Luna noiembrie, Tesalonic, căruia toți ceilalți îi spun Salonic, vreme blândă, marea ca oglinda, fără pic de unduire. Venisem cu un cor din Brașov, la un festival internațional și, seara dinaintea spectacolului, ne aflam cu toții la repetiția generală în sala festivă a Centrului Cultural unde aveam să concertăm. Pe lângă repetiția propriu-zisă, avea loc și o pre-audiție susținută prin rotație, fiecare cor fiind audiat de celelalte, care jucau rolul publicului. Noi am cântat printre primii și cum nu doream să asist la audiție, am plecat în plimbare prin oraș. Nu mi-am găsit companion și am luat-o de unul singur pe străduțele din apropiere, fiind destul de departe de forfota cheiului, de edificiile istorice și de Piața Aristotel. Se lăsase întunericul și la întoarcere am trecut prin fața unor cămine studențești. Câțiva ocupanți ai lor stăteau afară, înaintea intrării, la o țigară și o bere. Dintr-o dată, în față mi se așază un câine destul de mare, vagabond fără stăpân și fără cordialitate. Eu, pătruns de atmosfera străinătății culturalizate, pe care n-o mai vizitasem de ani buni, ferchezuit, cu pas marțial, dau să trec pe alături de dumnealui, patrupedul. Dumnealui mârâie cu ostentație, gata de atac. Eu rămân prevăzător pe loc să văd ce are de gând în continuare. Dumnealui nu se dă dus. Eu încerc iarăși mișcarea de învăluire, dar dumnealui mârâie mai abitir. După lungi minute de încercări și de fandări eșuate, îmi îndrept privirea rugătoare către tinerii studioși din apropiere. Aceștia mă măsoară la rândul lor din priviri, curioși parcă să vadă cum voi ieși din încurcătură. Strig ceva la ei, însoțindu-mi cuvintele cu gesturi precaute, menite a le deștepta solidaritatea cu cel aflat la ananghie, dar cu grija de a nu-l inoportuna cumva pe dumnealui, patrupedul, stârnindu-i vreo bănuială păguboasă mie. Ei reacționează zgomotos cu râsete și chicoteli și rămân cu privirile tulburi la mine. Eu, deja enervat, („ce dracu, mă, am venit în Grecia să mă mănânce câinii?”), mă îngrijorez că grupul meu n-o să mă aștepte văzând că nu apar, lăsându-mă singur, în noapte. Așa că încep o cuvântare alambicată spre dumnealui, în care diatriba face pereche bună cu implorarea. Nu obțin nici acum vreun efect dorit. Dumnealui nu răspunde la stimuli meniți a-i deștepta niscai rudimente inteligibile și rămâne în alertă. De un sfert de oră mă rog de jigodia asta elenizată să mă elibereze când deodată apare haita salvatoare. Paznicul meu o ia la goană către masculul alfa și se încaieră cu el, lăsându-mă pe mine în plata Domnului.

La cazare, în pensiunea din Methoni, pun în paralelă cele două împrejurări nedorite, din care am ieșit nu prin încercările mele, ci prin accederea confruntacilor la nivelul superior al concurenței cu altcineva, mai pe măsura lor. Câteodată e bine să te supui, făcând uz de umilitate. S-ar putea ca astfel, demnitatea-ți să aibă de cîștigat tocmai când cel care te-a hăituit superior să cadă pradă părerii de sine terfelite de unul care, dușman al dușmanului, ți se face, fără să vrei și fără să vrea, prieten. Orgoliile atotștiutorilor mei întrebători m-au umilit până când, la nivel mult superior, ele s-au turtit reciproc într-o confruntare rămasă în echivoc. Asemenea și dulăul fără omenie, mai vânjos ca mine, va fi tăvălit de haita grăbită să sară în ajutorul conducătorului provocat.