Atelier Nr. 225

De ieri, alaltăieri… (VI)

Reach content for Google search „liviu nelio”, „de ieri, alataieri”



Am, de când mă știu, o predilecție pentru simetrie. De pildă, în fascinația pentru înălțimi montane, împart imaginar altitudinile în grupe de câte două mii de metri. Sunt doar aprecieri subiective, cu o ușoară tentă spre fixație, fără nicio legătură cu precizia vreunei clasificări de specialitate. Până la două mii de metri, încrețiturile geologice dau naștere munților mici. Între două mii și patru mii de metri, se află munții medii. Între patru mii și șase mii, avem munții înalți, iar peste șase mii de metri, îi avem pe cei foarte înalți.

La fel și cu timpul vieții. Copilăria se termină la cinsprezece ani. Până la douăzeci este adolescența. Între douăzeci și treizeci de ani, tinerețea, urmată de maturitate în intervalul treizeci – șaizeci, iar de la șaizeci încolo, bătrânețea.

Este o construcție interioară datorată anului de naștere, multiplu cu cinci, sau o fixație inconștientă pe reperele stabile ale unei geometrii, să-i spunem, cardinale?

La hotarul dintre copilăria pură și pubertate, atât al celui convențional al vârstei cât și al celuilalt, psiho-somatic al transformărilor aspre, am avut revelația finitudinii. Falia abrubtă care a marcat trecerea de la calm la anxietate m-a despărțit de mine însumi cu atâta putere, încât n-am mai putut recupera decât o câtime din moștenirea copilăriei. Aparent același, fugeam de noul eu către cel care se situa pe celălalt mal al prăpastiei ce se căscase între noi. Mi-au trebuit ani pentru a mă familiariza cu adolescența pe care o crezusem pașnică. Nu am îmblânzit-o decât la trecerea spre tinerețea douăzecistă, cea care avea să mă basculeze din nou în genunea depresiei, în ajunul predării ștafetei maturității. Doar că, spre deosebire de prima etapă, cea consecutivă se va fragmenta sub presiunea asperităților inerente vârstei, până la debușeul obținut de medicația inevitabilă. Lovit de fiecare dată surprinzător de brusc, mă voi echilibra cu efortul maxim al încăpățânării disperate. Debitul de adrenalină în exces se va repeta în ritmuri inegale, în parte datorită mediului, dar mai cu seamă datorită autoinducerii stărilor negative care își făcuseră loc în feedback-ul propriu. Aveam o epicriză căreia trebuia să-i fac față nu doar farmaceutic, ci și cu opinteli de voință.

„Nu face medicația cât face stilul de viață”, îmi spusese un medic.

„Nu mă voi putea recupera niciodată”, îi spuneam altuia. „Singura posibilitate ar fi să mă trezesc într-o dimineață fără nicio amintire. Atunci n-aș mai avea nimic.”

„Ba da. Vei reuși, dar cu răbdare.”

În vâltoarea transformărilor mele, am avut parte de vestea morții vărului meu, mai mic cu trei ani. Fără frați și surori, fără veri din partea tatălui, pe ramura maternă aveam șapte astfel de veri primari. Ralu era cel mai mic. Restul erau mai mari ca mine și, deși le căutam tovărășia ori de câte ori ne întâlneam, cu Ralu voi petrece cel mai mult din timpul vacanțelor pe Valea Hârtibaciului, de unde se trăgea mama.

Eram acasă când, pe înserat, fratele mamei ne-a dat vestea, într-o vizită scurtă care n-a avut alt scop. Am fost atât de năucit încât nu mi-am putut reveni mult timp după. Ce se întâmplase? Unchiul a mormăit ceva legat de fierul de călcat, de electrocutare și atât. A plecat grăbit și ne-a lăsat cu nodul în laringe.

Ralu se legase de gât cu șnurul jaluzelei pe care îl înodase, la celălalt capăt, de cremona ferestrei și se lăsase pe vine, suspendat, cu genunchii flexați ușor, la câțiva centimetri de podea.

În buimăceala absurdă a activităților funerare, se auzeau remarci stângace care nu însemnau nimic pe lângă perplexitatea produsă de tragedie: „Du scaunul ăsta la mort”, „Treci pe dincolo, nu prin fața sicriului”, „Întoarce-l cu picioarele înainte”, „Nu te mai cânta atâta, că și eu am pierdut-o pe Jeni”, „Da’ nu mai grăi mumă, că Jeni o fost mică, nu așa mare ca al meu”, „Unde-i doamna directoare, să nu plece, să stea la masă”, „Apăi, draga mea, cin’ s-o gândit la așa ceva”, și multe altele…


Citește și De ieri, alaltăieri… (V)

 

 


Văzusem destui morți până atunci, dar nici unul nu deșteptase în mine altceva decât o curiozitate copilărească și prilejuri de amuzament. Căzuse unul de pe scară când curăța salcâmii și toată camera unde era depus se umpluse de un miros acru, irespirabil. Simțisem atunci nevoia de a inspira cu nesaț miasma aia fetidă ca pe ceva nemaiîntâlnit. Altul, cu blocaj renal, zăcea în sicriu cu picioarele înodate laolaltă cu o panglică albă și era legănat dintr-o parte în alta de un congener de-al meu. Am încercat și eu mișcarea și am rămas uimit de ușurința cu care îl scuturam. Atunci am aflat că morții înțepenesc. Dar nu știam că devin manevrabili ca momâile din lan, doar că la orizontală. Îl hâțânam pe rând până ce ne bufnea râsul. Una, Marița, se stinsese brusc datorită obezității și bunicii măturaseră ulița pe unde avea să treacă carul cu boi spre cimitir. După câteva zile, povesteau la cină: „Ce-o fi acum în tronul Mariții?” Se refereau, bineînțeles, la sucurile organice în care i se vor fi scăldat țoalele. Mi-aduc aminte și de cadavrul scos la țărm de salvamarii din Eforie, după mai multe zile cu vânt și mare agitată. Avea slipi cu mânecuțe, cum spuneam noi, și îi ghiceam înăuntru organul sexual, zbârcit și retractil de zgribul nopților reci și ude. Era din Iași, iar familia, deznădăjduită, o luase spre casă, în așteptarea veștii cumplite. Am rămas ultimul lui priveghetor după ce mulțimea, plictisită de priveliște, se împrăștiase.

Ralu făcea parte din viața mea și dispariția lui năprasnică, m-a făcut să mă clatin. Luni de zile am reiterat anunțul făcut de fratele mamei, căutând parcă pervers, aceeași reacție de stupefacție. Începusem să pun cap la cap anumite vorbe și expresii cu care Ralu mă surprinsese neplăcut în timpul petrecut împreună din cursul ultimului an. Avusese un prieten care sfârșise într-un accident și îmi descria mormântul acestuia cu lux de amănunte. Zăbovea nefiresc de mult asupra subiectului și, între relatări, privirea lui pierdută și melancolică, încerca parcă să surprindă imagini spectrale numai de el sesizate. De asemenea, l-am găsit răsfoind prin teancul de ziare vechi „Drum nou”, colecționate de tata în scopul ambalării diferitelor obiecte manevrate dintr-un loc într-altul. Fusese adus de ai lui – mamele noastre fiind surori – la noi, la Brașov, în vacanța de iarnă, pentru a încerca să-l mai elibereze de melancolia ce se insinuase în el de ceva vreme. Își regăsise vechea voioșie, până a dat de ziarele cu pricina. L-am surprins concentrat asupra lor și i-am aruncat într-o doară:

„Sunt vechi.”

„Nu contează” mi-a spus, „mă uit doar peste anunțurile mortuare. Și acasă fac la fel, pentru că nu mă interesează altceva din ziare.”

Am rămas uimit de acest interes față de ferpare la un copil. Eram, la rândul meu, atras de plimbarea prin cimitire, pentru că îmi plăcea să citesc micile referințe biografice de pe cruci și să mă uit la fotografiile celor dispăruți. Însă făceam totul cu detașare, fără să mă las ispitit de vreo stare morbidă. Asta până la vizita lui Ralu.

Trecusem și eu, în urmă cu puțină vreme, prin stări neplăcute, puse de ai mei pe seama începutului de pubertate. Ajunsesem să-mi fie teamă de o anumită parte a Brașovului, pe care o găseam populată de umbre din trecut. Aceste prezențe reziduale închipuite mă țineau departe de zona aceea și de foștii ei rezidenți fantomatici. Reușisem însă destul de repede să trec cu bine de această primă sincopă, pentru ca, la fel de repede, să cad pradă alteia și mai teribile.

După plecarea lui Ralu, începuseră să mă tulbure unele stări compulsive ce mă împingeau să-mi fac rău. Eram de-a dreptul speriat de gândul că ceva din interiorul meu îmi dorea sfârșitul. Evitam, de data aceasta, nu zonele cu reminiscențe din istoria vie a orașului de odinioară, ci proximitatea angrenajelor moderne impersonale care mă puteau strivi. Nu mă temeam de cadența lor mecanică ce, la neatenție, putea pricinui accidentări grave oricui, ci de impulsul interior care mă mâna în calea lor. Evitam, în special, să stau pe peron cu fața la liniile unde soseau trenurile cu care, de câteva ori, am circulat în anul acela. Mă prindeam strâns cu mâinile de obiectele fixe, ancorate, ce nu puteau fi mișcate și rămâneam așa până la oprirea trenului. Mă apăram în felul ăsta de mine însumi.

Ulterior acelor porniri compulsive, când lucrurile se liniștiseră pentru mine, am auzit de cazul cuiva care, speriat de ispita de a se arunca în fântâna din curtea casei, a luat drumul unei mănăstiri pentru a cere ajutor din partea unui călugăr cu, se zicea, înzestrări dincolo de comun. A fost îndrumat în fel și chip, dar, până la urmă, omul și-a făcut felul. Concluzia călugărului a fost că acesta trebuia exonerat de vină pentru că ceea ce cauzase sminteala suicidară fusese ceva de altă natură decât voința victimei.

Amintirea acelor stări m-a făcut să doresc să-l înțeleg pe acel nefericit, lucru pe care nu l-am reușit, cu toată experiența mea negativă din acea vreme.

E aproape cu neputință să poți pricepe ceva atât de absurd ca om obișnuit, chiar dacă pentru pentru psihologi sau psihiatri, cazurile ca cel dinainte pot fi cuantificate. Există situații dincolo de înțelegere, dar care se desfășoară în aria experienței directe, provocând mintea la stupefacție. Pentru mine, marea uimire a constat nu în stările pe care nu mi le puteam explica, ci în deznodământul ciudat care parcă înlătura caracterul aleatoriu al întâmplărilor vieții, înlocuindu-le cu un straniu dublet sincronic.

Mă aflam, împreună cu ai mei, pe peronul stației CFR din Eforie, așteptând trenul către casă. Eram la finalul sejurului dobrogean și, pentru mine, după zilele de splendoare estivală, reîncepea chinul tulburărilor de nestăpânit. Vedeam locomotiva apropiindu-se de noi și, disperat, m-am îndepărtat cât de mult am putut de marginea peronului. Ca să nu dau de bănuit, m-am prefăcut că mă uit după ceva aflat în partea opusă trenului nostru. A fost mai greu decât în toate situațiile de până atunci, care durau de mai bine de o jumătate de an. Am depășit cu bine încercarea, am ajuns acasă și începusem să-mi fac planuri pentru restul vacanței pe care nădăjduiam a mi-l petrece la bunica maternă împreună cu Ralu.La câteva zile am primit vestea sfârșitului său și de atunci n-am mai fost încercat niciodată de tendința autodistructivă a arucării în calea vreunui vehicul cu spor gabaritic.

La scurt timp după funerariile vărului meu, am aflat de frământarea mamei lui, care nu știuse să citească semnele dramei ce se desfășura în sufletul mezinului. Cam în aceeași perioadă în care eu mă aflam la mare, Ralu, împreună cu maică-sa, era la București. Când s-au pornit spre mașină ca să revină acasă, Ralu a refuzat să urce în ea, motivând că nu vrea să se mai întoarcă la Sibiu. Au urmat câteva admonestări categorice, drumul de întoarcere și, la câteva zile, sfârșitul unei lumi abia mijite.

Presiunea asupra mea și asupra lui Ralu devenise insuportabilă în ajunul surpării. Când furia sorții s-a descărcat pe umerii lui Ralu, chingile care mă trăgeau spre abis au dispărut la fel de brusc cum apăruseră. Devenisem oare empatic la stările vărului meu sau ceva sinistru, din afara noastră, ne absorbise aproape concomitent vlaga pentru a-i stinge, măcar unuia din noi, lumina vieții?

Finitudinea se întreține cu belșug de exemple. Inevitabilul este vădit în cel mai banal cotidian. Însă nu moartea, ci cel care moare dă măsura finitudinii ca tragedie. Morții anonimi nu deșteaptă emoții, doar cei cu care trăim ne mișcă. În câmpia Teleormanului, sufeream de o anumită singurătate, cu toată pleiada de neamuri ce mă înconjurau. Pe Valea Hârtibaciului, în schimb, mă regăseam într-o mai firească așezare familială, datorită verilor care îmi înlesneau accesul la spiritul de clan, ce trecea câteodată dincolo de marginile consângenității propriu-zise, către convivialitatea întregii obști sătești.

Eram alocat mai mult bunicilor paterni, fiind singurul lor nepot. Dar dincoace de Carpați, aveam mai multă libertate. Nu eram niciodată însărcinat cu treburi, plecam unde și când voiam fără să anunț, și eram împreună cu verii mei, ceea ce în satul tatălui îmi lipsea. Neavând frați, îmi formulasem o mantră, pe care o recitam în minte, atunci când perspectiva întâlnirii devenea iminentă: „Verii mei, frații mei”.

Versanții îndepărtați ai Munților Făgăraș demarcau pe un frontblarg hotarul ce despărțea două lumi destul de diferite. Graiul molcom al ardelenilor contrasta evident cu vorba repezită și guturală a celor din sud. Argoul muntenesc deborda de atâta drăcuială încât era de neconceput o zi fără acest refren. Era ceva cu care nu m-am putut acomoda niciodată.

Preferam Ardealul, dar nu în dauna Regatului, ci în favoarea intimității pe care o regăseam mai viguroasă în tovărășia acelor veri primari. Poate de aceea, sfârșitul prematur al lui Ralu m-a răscolit nu doar în virtutea pierderii cuiva apropiat, ci și ca știrbire definitivă a unui paradis pustiit de lume. Pentru că pluralitatea lumilor nu e dată doar de posibilele planete locuibile, ci și de pleroma unei singure comunități în care fiecare ins contează cât o lume întreagă.

Sursă imagine aici

Despre autor

Liviu Nelio

Brașovean născut, crescut. Școală în trei cicluri, cu supliment vocațional de artă, la Brașov și Timișoara. Facultativă, tot vocațională, pe calea spre Timișoara, la capătul primei treimi din drum. Slujbaș la munte, la pripon de lotri și la poale de munte. Plăceri: munte de vară cu drumeții, munte de iarnă cu ski, bicicletă pe drumeaguri, carte, muzică și valuri, în călătorii.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.