Nr. 173 Plicul lui Pașadia

Lumi în devenire

Dintre scriitorii români clasici sau deveniți clasici, doar cîțiva îmi trezesc interesul constant. Rebreanu, printre ei. Nu știu de ce s-a întîmplat așa și nu pot să-mi explic nicicum, ardelenismul nu este un argument serios, trebuie să fie ceva mai încolo de geografie.

Cert este că citesc și recitesc mult de și despre Rebreanu, caut sensurile, aprofundez opera și personalitatea lui, încerc să-mi dau seama de unde provine forța acestui pămînt literar.

Nu voi declara că știu răspunsul. Drumurile talentului sunt întortocheate ca și cele ale dragostei; textul are suveranitatea lui căreia scriitorul, dacă este scriitor adevărat, i se supune. Rebreanu, un român care pornește ca scriitor maghiar; un ins care trebuie să facă față unor acuzații de delapidare; un emigrant care, sunt sigur, trebuia să asculte de nenumărate ori inepțiile românilor regățeni despre „românii maghiarizați”. Cum iese din acest aluat un scriitor uriaș?

Bine, dar cum se fac scriitorii uriași? Fiecare cum poate. Desigur, datele biografice nu pot explica așa un geniu, dar pot să dea cîteva chei, scrie istoricul literar Antal Szerb despre Dostoievski. Eu cred că Rebreanu a devenit un mare scriitor și datorită faptului că a fost mereu la limită, la ananghie. Un minoritar este mereu la limită, se zbate între apropierea de o cultură și de o națiune străine și „datoria de a fi român”. Tensiunea asta era, firește, mare la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Rebreanu fusese un tînăr la Marea Unire. Trebuia să făurească o operă extrem românească, ceea ce poate chiar voise. Dar talentul l-a ghidat într-o altă direcție, în direcția unui românism înalt, într-o universalitate, de fapt.

Kundera spune că romanul este genul prin excelență ironic. Apostol Bologa, conceput ca eroul națiunii, devine în roman și prin roman, ca să zic așa, prin dinamica textului, un etern adolescent care nici nu știe ce vrea de fapt. Ion înțelege greșit o remarcă de-a lui Titu Herdelea și devine o brută nevinovată, ca să zic așa, un taur care rage după pămînt.

Lumea mică, închistat-românească devine mereu altceva, lumea unor oameni care își au pasiunile lor indiferent de voința scriitorului sau a exegeților înfocați. Și asta e chiar semnul că avem în față un scriitor mare și o operă mare.

Sumar Literomania nr. 173

 

Susține Literomania

Despre autor

Péter Demény

Péter Demény

Péter Demény (n. Cluj, 1972): scriitor, publicist, traducător, profesor la Facultatea de Litere a UBB Cluj. A tradus „Cartea de la Metopolis” a lui Ștefan Bănulescu și „Povestirea Țiganiadei” de Traian Ștef. De asemenea, a mai tradus și două romane de Daniel Bănulescu: „Te pup în fund, conducător iubit!” și „Diavolul vînează inima ta”. E redactorul revistei literare „Látó”. Volume: „Ikarosz imája” („Rugăciunea lui Icar”) – versuri, 1994; „Bolyongás” („Rătăcire”) – versuri, 1997; „A menyét lábnyoma” („Pe urmele nevăstuicii”) – studii, eseuri, recenzii, 2003; „Meghívó minden keddre” („Invitaţie pe fiecare marţi”) – publicistică literară, 2004; „Visszaforgatás” („Reluare”) – roman, 2006; „A fél flakon” („Flaconul golit pe jumătate”) – versuri, 2007; „Ágóbágó naplója” („Jurnalul fetiţei mele”) – versuri pentru copii, 2009, „Ghidul ipocriților” - eseuri (Polirom, 2013), „Kolindárium” (2015), „Lélekkabát” („Paltonul sufletului”- idem), „Apamozsár” („Măcinatul tatălui” - eseu, 2016), „Portrévázlatok” (schițe și portrete - idem), „Sünödi és a trallalla” („Ariciul lunatic” - povestioare, idem). Eseuri, articole şi versuri în româneşte în „Observator cultural”, „22”, „Bucureştiul cultural”, „Ziarul de duminică”, „Liternet”, „Apostrof”, „Teatrul azi”, „Corso”.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: