Interviu

Marian Ilea: „Meseria de scriitor mai mult se «fură» decât se învață!”

Între 11 şi 17 iulie 2019 a avut loc la Ipoteşti prima ediţie a Şcolii de vară „Gheorghe Crăciun”, organizată de Editura Paralela 45 în colaborare cu Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”. A fost o săptămână extraordinară, în cadrul căreia au ţinut cursuri de scriere creativă (creative writing) – în faţa a 15 cursanţi/tineri scriitori selecţionaţi în prealabil – trei „profesori” invitaţi, scriitori cunoscuţi ei înşişi: Florin Iaru, Marian Ilea şi Cosmin Perţa (cel din urmă director editorial Paralela 45 şi organizator al evenimentului, alături de Alexandra Turcu şi Diana Iepure de la Editura Paralela 45). Echipa Literomania (Adina Diniţoiu şi Raul Popescu) a fost prezentă pe tot parcursul taberei de creaţie, în calitate de partener media al şcolii de vară. Vă propun mai jos o serie de interviuri cu cei trei scriitori invitaţi să ţină cursuri la această primă – excelentă – ediţie a Şcolii de vară „Gheorghe Crăciun”. (Adina Diniţoiu)

 

Dragă Marian, ne poţi împărtăşi câteva impresii proaspete de la Şcoala de vară „Gheorghe Crăciun” de la Ipoteşti (prima ediţie)? 

Întâlnirea cu tine şi cu Raul Popescu a fost surpriza plăcută, neaşteptată, de la Ipoteşti. Parcă pusă la cale de Cosmin Perţa şi Alexandra Turcu sau Diana Iepure. Păstrez dialoguri lungi, pline de miez şi râsul sănătos ce spărgea întunericul nopţii. Literatura e veselă! Să fie doar atâta şi ar fi în regulă. Las să se decanteze această surpriză a Şcolii de vară de la Ipoteşti.

Au fost tineri prozatori dornici să afle secretele, licorile, care, amestecate după „reţete” neştiute de ei, duc la cărţi de proză memorabile. Ce-au aflat, cu ce s-au ales, cum va continua drumul lor în literatură se va vedea în anii care vin. Am înaintea ochilor noaptea de final şi focul de tabără. Gelu Diaconu fotografiind, în căutarea imaginii emblemă a nopţii de final, după ce îşi terminase interviul cu mine. Cursanţii adunaţi într-un grup compact, cântând, dansând, bucurându-se şi dând drumul la lacrimi de tristeţe că s-a terminat tabăra. Ce-ţi trebuie mai mult decât atât dacă ai antrenat într-ale scrierii creative? Cred că nimic! Grupul a devenit „gruparea prozatorilor de la Ipoteşti”! E nevoie de o platformă, program, manifest, pentru a se impune în acest peisaj literar fluid de la noi! E de văzut cum au gândit optzeciştii acel „Noii”, cu o istorie fermecătoare pe care Iova o fixa în litera scrisă „mai an”! Şi de luat aminte!

Ar fi multe de narat (nu de analizat!): Diana Iepure şi Cosmin Perţa au pornit o etapă a strategiei editoriale menită să ducă la apariţia unor cărţi de proză ale tinerilor trecuţi prin  Şcoala de vară de la Ipoteşti. Dacă-n proză e ca la fotbal, de ce n-ar fi Perţa un Hagi al prozei viitorului la noi? Vedem!

 

 

Pentru tine, este prima experienţă de acest gen. Cum e să fii profesor de scriere creativă, ce poţi transmite şi ce nu din propria meserie de scriitor? 

Aşa e, n-am mai fost la cursuri de scriere creativă. Să predau nici măcar nu mi-ar fi trecut prin minte. „Am multe altele de făcut”, îmi spuneam. Mai era şi neîncrederea pe care o aveam în astfel de demersuri. M-am gândit cu câteva zile înainte cam ce ar trebui să fac. Am citit un manual de profil. M-am dumirit cam despre ce este vorba. Şi m-am apucat să pun în practică o metodă prin care scriitorii tineri să fie părtaşi la scrierea prozei dinspre mine înspre ei. Am avut reacţii dinspre cursanţi care m-au bucurat. Ceva-ceva din ceea ce numesc eu meseria de scriitor a plecat înspre ei şi mai pleacă şi-n aceste zile.

E altceva decât ceea ce se-ntâmpla la cenaclurile „Junimea” şi „Universitas”. La Ipoteşti, în spatele întâlnirilor de scriere creativă se află o editură care va scoate o antologie de proză scurtă cu participanţii de la curs. E un lucru care obligă.

Eşti prozator nouăzecist (ca generaţie literară). În ce relaţie eşti cu optzeciştii – iniţiatorii, la noi, ai cursurilor de creative writing – şi în particular cu (proza lui) Gheorghe Crăciun, al cărui nume îl poartă Şcoala de vară de la Ipoteşti? 

Sunt prozator de frontieră. Cu arme şi bagaje, sunt de-al Mitteleuropei. Nu că-mi place mie să mă situez la o frontieră imaginară. Pe fâşia de frontieră stau şi scriu de vreo treizeci şi şapte de ani. Într-un astfel de loc, mereu se întâmplă câte ceva. Şi cum sunt de faţă, scriu. La început am zis că o fac dintr-o obligaţie morală faţă de ai mei, apoi pentru că aşa trebuie să facă un prozator. Să scrie. Sunt vorbe atinse de vânt, dar au avut efect.

La „Junimea” lui Ovidiu S. Crohmălniceanu am ajuns trimis de Laurenţiu Ulici. E o poveste întreagă despre felul în care am citit acolo şi apoi despre prozatorii pe care i-am întâlnit. Laurenţiu Ulici mi-a spus într-o zi de marţi, parcă în anul 1986: „Ar fi cazul să citeşti la Junimea!”. „Ce-i aia?”, l-am întrebat. „E cenaclul consacraţilor din lumea literară a tinerilor”, mi-a spus. M-am dus, am citit, am rămas la optzecişti. De la Sorin Preda până la Gheorghe Iova, de la Ion Bogdan Lefter până la Mircea Cărtărescu, de la Simona Popescu până la Ioana Pârvulescu, şi ceilalţi care erau poeţi excelenţi şi „tineri furioşi”… nu-i mai enumăr aici, dar sunt istorii comune care vor trebui spuse/scrise, au stat şi au analizat cu seriozitate ce scriam. Cu umoru-i unic şi cu „drag de proză”, Crohmălniceanu trăgea concluziile.

După „Junimea” citeam la „Universitas”, unde Mircea Martin diseca textele. Alţii, tineri scriitori nouăzecişti, discutau textele pe care le duceam la un soi de „disecţie” cu concluzii de adevăraţi „anatomo-patologi”. A fost spectaculos. Două grupări puternice ale literaturii române erau acolo. Avantajul meu ţinea de „descinderea” în Bucureşti. Porneam din Baia Mare şi în trei zile citeam la „Junimea” şi la „Universitas”. Să nu lungesc… Cu Gheorghe Crăciun am păstrat o legătură telefonică o lungă perioadă. În antologiile apărute la Editura Paralela 45 din acea perioadă (anii ’90) am fost prezent cu texte. Era firesc să fie aşa. La fel şi în antologiile nouăzeciste. A mai fost o relaţie extrem de apropiată (am robotit împreună) care a ţinut de presă şi literatură, cu Radu G. Ţeposu.

Grupările literare solide de la „Junimea” şi „Universitas” au funcţionat până când conjuncturile ori trecerea timpului le-au erodat.

Prozatorul e un alergător solitar de cursă lungă. Ţin minte că-n anii ’80 aveam o traistă, făcută de bunică-mea, cu care mergeam la cenacluri sau pe holurile redacţiilor revistelor de cultură de la Casa Scânteii. Radu Aldulescu, cu care băteam holurile alea, a descris-o memorabil într-o cronică de carte la volumul de proză „Înţeleptul”, apărut la Editura Tracus Arte.

Ar trebui să scriu despre nouăzecişti, despre Cristian Popescu ori Lucian Vasilescu, ori Paul Vinicius, ori Mihail Gălăţanu … numai că spaţiul e limitat într-un interviu. Totuşi scriu cu litere de-o şchioapă un nume: Ioan Es. Pop!!!

Eşti un bun observator al oamenilor şi situaţiilor. Ai scris o proză flash fiction chiar la faţa locului, la Ipoteşti, pe care o publicăm în numărul curent din Literomania. Ne poţi evoca şi aici câteva secvenţe, instantanee, personaje etc. care ţi-au rămas în minte?

Am scris o proză scurtă ca să întăresc ceea ce am spus la un curs. „Există o conjunctură sau un Dumnezeu al prozatorului care merge să-şi caute personajul. Şi Dumnezeu e bun prozator, nu-i aşa?” Am dorit să vadă cursanţii şcolii de vară că „urechea” e necesară în această meserie şi că, dacă n-o ai, poţi folosi fără jenă reportofonul. „Un prozator fără ureche e ca un boxer în ring fără mâna stângă”, zicea Ernest Hemingway, care era şi… boxer. Ştia ce vorbeşte!

La Ipoteşti, la crâşmă, în fiecare zi îl întâlneşti pe Andron. A fost zugrav, zidar, lemnar. În urmă cu câţiva ani, o explozie accidentală, în apropierea locului unde, cu ai lui, ridica un perete, a ucis câţiva muncitori. El s-a ales cu tălpile picioarelor amputate, cu alte leziuni. S-a întremat cât de cât şi lucrează cu ziua prin sat. Tencuieşte pereţii cu var şi cânepă topită măcinată. Aşa ca-n secolul optuşpe. Pleacă înspre casă pe patru ori opt cărări. Are în minte chipurile colegilor pe care i-a văzut dându-şi duhul lângă el. E personaj, e supravieţuitor. Încearcă să se descurce. E român. Pentru el, descurcăreala e un scop în sine. Şi mai sunt… situaţii… personaje… unul apare în Literomania împreună cu acest interviu.

Se poate învăţa să ajungi un prozator bun, în ce măsură te poate ajuta experienţa unor scriitori consacraţi? Şi încă o întrebare: regulile sunt făcute pentru a fi respectate sau încălcate?

Meseria de scriitor mai mult se „fură” decât se învață! Se „fură” din operele marilor scriitori – nu plagiindu-le, ci, firește, citindu-le și recitindu-le, îndrăgostit și cu recunoștiință; în același timp, se trece la practica scrisului (de unul singur și nesilit de nimeni, decât de sine!), ore-zile-ani, și, simultan, se pune în practica vieții celebrul vers eminescian: „Ci trăiește, chinuiește/ Și de toate pătimește/ Ș-ai s-auzi cum iarba crește” (din „În zădar în colbul școlii…”).

Fără astea trei „condiții”, necesare (după mine) pentru ca talentul să devină din virtual real, creator, nu văd alte căi de-a deveni scriitor.

Astea fiind spuse, un scriitor-dascăl îl poate, desigur, ajuta puțin pe ucenicul vrăjitor (pardon, scriitor), citindu-i atent textele și arătându-i cum să le curețe de zgură (prețiozități. banalități, umor răsuflat, verbozitate, explicații inutile…) și chiar să le fluidizeze, să le ritmeze; de unde se pot deduce, implicit, anumite „reguli” și „procedee” utile (și cu asta împușc doi iepuri dintr-un foc, răspunzînd deopotrivă și la cealaltă întrebare!), numai că acestea nu trebuie să se transforme cumva în rețete de „reușită garantată” ori (vezi Doamne) în manuale de „cum se devine scriitor”, altfel totul devine caraghios: „regulile” trebuie, deci, încălcate ori ignorate, ca să nu-l ducă pe ucenicul scriitor într-o fundătură!

Cum poţi măsura rezultatele cursurilor de scriere creativă, ce anume te face să te simţi mulţumit ca profesor, la finalul lor?

E simplu de măsurat. E entuziasmul cursanţilor, bucuria lor, textele la care lucrează, care se vor putea citi în antologie. E sâmburele unei grupări literare. S-a văzut în ultima seară a taberei. Şi sunt trei-patru nume de tineri prozatori pe care sunt convins că-i vom întâlni în propriile lor cărţi spectaculoase.

Interviu realizat de Adina Diniţoiu

Parteneriat media

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu