Organizarea internă a romanului „Tunelul” de Ernesto Sábato se înscrie într-un model mitic, critica literară vorbind chiar despre un „adevărat corelat structural mitic”. Abordând naraţiunea dintr-un punct de vedere diferit de cele adoptate în general, se poate demonstra că Juan Pablo Castel şi personajele cu care el intră în contact determină un ansamblu de relaţii interdependente pe care romanul le configurează ca pe o puternică desfăşurare mitemică; altfel spus, există în acest text o structură mitică profundă, dincolo de simplele referinţe mitologice superficiale ce pot fi captate în planul explicit al discursului romanesc.
În cei peste şaizeci şi cinci de ani care au trecut de la apariţia „Tunelului” (1948), acest roman a fost analizat în cele mai diferite moduri cu putinţă, cel mai adesea, însă, recurgându-se la interpretări având ca punct de sprijin şi de pornire teoriile lui Freud sau Jung.Totuşi, Sábato însuşi va încerca să îndrepte atenţia cititorilor şi, implicit, a criticii, spre alte zone: „La un prim nivel se află confesiunea unui criminal care a ucis din gelozie. La un nivel mai adânc sau, mai bine zis, la cel mai adânc nivel, se află drama singurătăţii, a lipsei de comunicare, a căutării absolutului. La o primă lectură pare pur şi simplu un roman psihologic. Or eu pretind altceva.”
Debordant, aşadar, la o lectură grăbită, romanul „Tunelul” poate fi recitit în paralel cu mitul lui Orfeu. Este adevărat că la început afirmaţia pare bazată pe o apropiere ipotetică. Dar punctele de sprijin există în textul lui Sábato. Mai mult decât atât, ele devin deosebit de convingătoare şi se dovedesc a fi organizate într-o structură coerentă mai ales dacă analiza acestui roman se va raporta permanent la restul operei scriitorului argentinian, şi în primul rând la textele sale teoretice. Pentru că Sábato vorbeşte adesea despre coborâri în infern şi înălţări ulterioare, despre arta înţeleasă ca dăruire totală, despre artistul sfâşiat de tenebrele propriei sale creaţii. Iată ce mărturiseşte el în acest sens despre un alt roman, „Abaddón, Exterminatorul”: „E o carte care m-a sfâşiat ani în şir, bineînţeles o carte dificilă pentru cititor, căci nu am vrut să fac nici un fel de concesie facilului şi demagogiei.” În plus, lumea subterană / infernală apare nu o dată ca simbol obsedant în opera sabatiană: „Despre eroi şi morminte” începe chiar cu imaginea zeiţei Ceres, cea care, de asemenea, a coborât în Infern (concret, e descrisă statuia lui Ceres contemplată de Martín cu câteva clipe înainte de venirea Alejandrei).
Lectura operei lui Ernesto Sabato trebuie făcută în paralel cu istoria lui Orfeu, pentru a se realiza suprapunerea a două scheme: cea cunoscută, a mitului, şi cea de-a doua, specifică, creionată în toate romanele scriitorului argentinian care considera că „realismul romanului, cel puţin al celui pe care eu îl consider roman adevărat, nu este superficial; el reprezintă realitatea în întregime, inclusiv acea realitate profundă care nu se poate reda decât prin simbol şi mit.”
Fiu al Muzei Calliope şi al regelui trac Oiagros, iniţiat şi protejat de zeul Apollon care îi dăruise propria sa liră, se ştie că Orfeu izbutea, cântînd, să mişte pietrele şi să îmblânzească fiarele. Episodul biografic principal, menţionat şi analizat din varii perspective în toate lucrările ce-i sunt dedicate, este dragostea absolută pentru soţia sa, Euridice, după a cărei moarte Orfeu a coborât în Infern spre a o readuce pe pământ, fermecându-i pe zeii infernali cu cântecul său şi înduplecându-i. Dar restituirea soţiei e condiţionată, Orfeu neavând dreptul s-o privească până nu vor fi ajuns dincolo de tărâmul morţii; neîncrezător, el se întoarce ca s-o privească totuşi, iar ea se destramă ca o umbră. Ulterior, în rătăcirile sale, din cauză că respinge cuvintele de dragoste ale menadelor sau, după alte versiuni, ale femeilor trace, Orfeu va fi sfâşiat de ele.
Citește și A fi şi a avea
Ernesto Sábato spunea că „romanul poate răspunde celor mai ascunse dileme ale existenţei; dar el răspunde prin simboluri şi mituri, aşadar, prin mijloacele gândirii magice.” În acest fel se constituie şi „Tunelul” care, implicând în structura sa de profunzime elementele mitului, răspunde, într-adevăr, multora dintre problemele artei. Pentru că personajul central al acestui roman, Juan Pablo Castel, este pictor, artist, aşadar; şi nu unul oarecare ci, dimpotrivă, cunoscut şi apreciat în mediile culturale din Buenos Aires. Evenimentul care-i marchează viaţa este întâlnirea cu Maria Iribarne. Coborât în infernul interior al geloziei, Castel o ucide, rămânând apoi să vieţuiască pe mai departe într-un oraş parcă devenit tunel, sfâşiat pentru totdeauna de amintiri.
Daniel-Henri Pageaux a demonstrat că, de fapt, istoria mitică a lui Orfeu este alcătuită din trei istorii sau suite de secvenţe fondatoare: coborârea în Infern (istoria Euridicei), Orfeu poet şi Orfeu sfârşit de Bacante. Dacă privim opera lui Sabato ca pe un tot unitar, o construcţie riguroasă – aşa cum, de altfel, şi este – vom regăsi aceste trei componente în rescrierea-confesiune din „Abaddón”, dar şi în cazul lui Castel din „Tunelul”. Faptul că Juan Pablo Castel este pictor nu este de natură să ne îndepărteze de la linia de interpretare pe care am enunţat-o. Pentru că, în acest caz, esenţială este încadrarea lui în rândul artiştilor, nu apartenenţa clară la un anume tip de artă. De altfel, Sábato, el însuşi scriitor şi pictor, a afirmat adesea că cele două ocupaţii sunt perfect substituibile în cazul în care valoarea (elementul determinant în plan artistic) există. Iar întâlnirea lui Castel cu Maria şi dragostea lor se înscriu, încă de la început, într-un model mitic, deşi e adevărat că elementele care duc spre această „decodare” sunt bine camuflate în text: „Cum ar fi putut să-mi spună tu dacă nu ne-am fi cunoscut de mult, de mii de ani? Când s-a oprit în dreptul tabloului meu şi l-a privit fără să audă sau să vadă pe nimeni din toată mulţimea care ne înconjura, părea că ne-am fi spus tu de când lumea, şi am ştiut imediat cine este, cum este, câtă nevoie aveam de ea şi, de asemenea, cât de necesar îi eram.”
Avem, deci, un model mitic pe de o parte (întâlnirea lui Orfeu cu Euridice), iar pe de altă parte încercarea disperată de a depăşi prin iubire „drama singurătăţii şi a lipsei de comunicare” despre care vorbea Sábato. Fapt remarcabil, cele două interpretări nu se exclud, ci dimpotrivă, se completează reciproc, luminându-se una pe cealaltă în momentele esenţiale. Această dramă, în fond suferinţă a personajului sabatian, trece de condiţionarea individ – societate. Nu există, altfel spus, o revoltă împotriva „lumii”; nici măcar în stare de potenţialitate, deoarece Castel se situează mereu şi de bună voie la marginea lumii şi contingentului. Deşi având un cerc de prieteni, el pare să fi renunţat la dialogul cu cei din jurul său, nu atât din neputinţa comunicării, cât mai ales dintr-un deficit de cunoaştere: „E mult de când nu mă mai interesează câtuşi de puţin judecata oamenilor”, spune el. În această mărturisire se găseşte, cu claritate, o ruptură: mai exact, lipsa de identitate dintre fiinţă şi intelect, în sensul în care vechii greci priveau şi înţelegeau această identitate, singura în stare să faciliteze fiinţei accesul spre cunoaşterea adevăratelor esenţe.
Nu întâmplător am adus în discuţie imaginea şi semnificaţiile rupturii. Căci omul „sfâşiat” este una din marile obsesii ale romancierului şi eseistului argentinian; la fel e şi opera „fragmentată”. Ceea ce este însă interesant şi demn de reţinut este că, dacă în cazul istoriei mitice a lui Orfeu, sfâşierea era una fizică şi avea loc în final, la Sábato, în „Tunelul”, Juan Pablo Castel trăieşte o sfâşiere interioară pe tot parcursul romanului. Singura scăpare pe care reuşeşte s-o găsească în faţa acestei sfâşieri se va dovedi însă a fi iluzorie, ea constând în intrarea tot mai adâncă în tunelul interior al fiinţei, în tunelul care, în cazul lui Castel, nu duce spre lumină, ci se adânceşte tocmai în Infern, din ce în ce mai mult. Dar tunelul este o cale de trecere care se regăseşte în toate ritualurile de iniţiere. Iniţierea lui Juan Pablo Castel întâlneşte însă obstacolul rupturii sale ontologice şi personajul sfârşeşte înfundându-se în tenebrele existenţei lui, totul ducând în mod tragic spre uciderea Mariei.
Dacă Orfeu a iubit-o atât de mult pe Euridice, încât a coborât după ea în Infern, Castel o iubeşte pe Maria, dar nu reuşeşte, din cauza geloziei, decât s-o târască şi pe ea în infernul în care el intrase deja. Ea înţelege acest lucru, dar înţelege, de asemenea, şi că orice încercare de împotrivire ar fi inutilă, deoarece totul era scris să se întâmple aşa, şi nu altfel. Tocmai de aici vin ezitările Mariei la începutul relaţiei lor. Totuşi, iubirea lor nu poate fi pusă sub semnul întrebării: „Am început să mă gândesc la chipul ei, la privirea ei. Simţeam că dragostea anonimă din toţi aceşti ani de singurătate se concentrase în fiinţa ei.” Şi tocmai aici se găseşte şi explicaţia crimei lui Castel, cel care îi reproşează Mariei incapacitatea de a-l salva de infernul singurătăţii: „Să te omor, Maria. M-ai lăsat singur.”
În „Tunelul”, iniţierea lui Castel nu se desăvârşeşte, coborârea lui în Infern nereprezentând pentru el proba iniţiatică prin excelenţă. În general, în modelele mitice eroul era supus unor probe în cursul unei călătorii care devenea astfel suportul structural în jurul căreia gravitează toate celelalte acţiuni. Să nu uităm, însă, că nici călătoria miticului Orfeu în Infern nu se încheie cu o victorie, cu o împlinire, deoarece el o pierde acum definitiv pe Euridice. Astfel, în sensul larg acceptat, se poate afirma că iniţierea lui nu este complet realizată sau, în orice caz, nu este una fructuoasă. De aceea, citind romanul sabatian din această perspectivă, rezultă că sensul acţiunilor lui Juan Pablo Castel trebuie căutat mereu dedesubtul discursului romanesc, deoarece doar acolo, în profunzime, se poate găsi corelatul structural care înaintează ca un tunel subteran şi permite explicarea sensurilor; desigur, doar dacă acestea sunt re-ordonate într-o a doua relaţie logică, posibilă graţie recompunerii unei serii de acţiuni doar aparent disparate.
În istoriile mitice, eroul iniţiat într-o nouă înţelepciune se întoarce în vechea sa lume înzestrat cu puteri superioare, ducând cu el noi cunoştinţe pe care le va folosi în folosul alor săi. În romanul modern însă, subiectul care a întreprins o călătorie (în cazul lui Sábato, coborârea în Infern) abandonează lumea sa iniţială pentru că nu mai acceptă valorile acesteia, se simte alienat în ea. De aceea, pentru Juan Pablo Castel, întoarcerea este eşec, nu victorie. Totuşi, el va continua să trăiască în Buenos Aires şi, pe de altă parte în tunelul propriului suflet, fiind reluat, ca personaj, de Ernesto Sabato în alt roman. Iată cum e prezentat pictorul în „Abaddón, Exterminatorul”, după mai bine de două decenii de la tragicele întâmplări din „Tunelul”: „Era un om brunet şi slab, în faţa unui pahar, gânditor, străin. Putea să-i vadă o parte a feţei, o faţă ascuţită, cioplită parcă dintr-un catarg, cu buzele căzute în semn de amărăciune. Acest om, se gândi Bruno, este absolut şi definitiv singur. Necunoscutul era un anume Juan Pablo Castel, care în 1947 îşi ucisese amanta.” În cazul lui Castel, acţiunea eroului mitic se pune în termeni eliminatorii: sau reintrarea în lumea iniţială (eşec), sau negarea întoarcerii (refuz). Dar sensul se poate inversa fără afectarea conţinutului; de aceea, pentru Juan Pablo, eşecul poate fi descoperit chiar în negarea întoarcerii, deoarece viaţa lui ulterioară crimei continuă doar la nivel fizic: psihic, interior, Juan Pablo Castel a murit în clipa când a ucis-o pe Maria.
Totuşi, în opera lui Sábato, în paralel cu obsesia sfâşierii, a ruperii, se afirmă voinţa de unitate şi rolul scriitorului ca ziditor de (din) cuvinte, poetul-martor care, asemenea lui Orfeu, aduce oamenilor civilizaţia. La scriitorul argentinian, această misiune a scriitorului, a artistului în general, coincide cu teoria artei ca revelaţie, inspirată de literatura romantică germană. Sábato a afirmat adesea că principiul lui estetic este „A scrie înseamnă pur şi simplu a Fi.” Formularea trimite la Rilke, poetul care, în ale sale „Sonete către Orfeu”, scria: „Cântul este Fiinţă.” Opera lui Ernesto Sábato, care are ca obsesie centrală coborârea în Infern, a întâlnit, pe această temă, mitul lui Orfeu, iar istoria mitică se găseşte mereu, ca o latenţă, în profunzimea romanelor sale.
Ernesto Sábato, „Tunelul”, ed. a II-a, traducere de Tudora Şandru Mehedinţi, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2021
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu