Taifas

Crâşma din Ipoteşti e închisă. Din nou. E ora 10.00 dimineaţa , 16 iulie 2019. Citesc în vitrină: Deschis între orele 08.00 şi 21.00. Stau în drum. Micul dejun la Tabăra de creaţie „Gheorghe Crăciun” de la Memorialul Eminescu s-a mâncat. Chem un taxi. „Vine în zece minute”, spune o voce caldă de moldoveancă. „În dulcele grai”, îmi spun. Au trecut douăzeci de minute. E soare. E cald. E luna lui cuptor. Apare taxiul. Urc. „Unde?”, mă întreabă bondocul scund de la volan. E scund că-i văd piciorul care de-abia atinge pedala de acceleraţie. „Spre Manoleşti”, zic. L-am convins că ştiu unde merg. „Şi de cinci ori pe zi făceam drumul ăsta, Botoşani-Manoleşti”, zice bondocul care se subţiază de la piept până-n creştet de cap ca un ardei iute roşu.

Tac. Tace şi el.

„Botoşanu’ până la cabana de la lac. Eu am ţinut-o până-n anul 2000. După aceea a venit prăpădul acolo, domnule. Au şi aprins-o. Nu m-a mai interesat. Eu am vândut, am luat bănuţul şi «bună ziua», nici nu am mai dat pe-acolo de 19 ani.”

„Cinci drumuri?”, zic.

„Poate şi şase. Când era vară şi cald, venea buluc de lume la prăjeală. Aduceam mititei, câte o tablă din aia cu 36, proaspeţi. Mergeam după alta. Şi tot aşa de cinci ori pe zi. Poate şi şase. Veneau la mine din Botoşani pentru o ciorbă de burtă. M-am «renumit» cu ciorba aia, până-n 2000, când am zis stop. Se fura mult în oraş, făceau averi în timp ce eu lucram, hâiam nu alta, ca să mă târăsc de la o lună la alta. A venit divorţul, tată singur cu trei copii de crescut.”

Taxiul intră în Manoleşti. Dealuri rotunjite. Păduri. Multă verdeaţă. Manoleştiul pare pustiu. Căldură. „Ardei iute” nu deschide ferestrele maşinii. Mă uit la capul ascuţit din stânga mea. „Oblio”, îmi zic şi dă să iasă un gâlgâit de râs. Îl înghit. Îl trimit la loc. Am antrenament la râsul din stomac.

„În Londra m-am dus de supărare. Am luat şi fata. Să mă facă de râs ai mei, domnule, ţiganii, românii… că acolo ăia au spiritul civic, aici nimeni nu a auzit de aşa ceva. Oameni buni, la Londra, dacă-i calci pe pantof cu bocancu’, te văd, ştiu că eşti român şi, odată cu tine, o încurcă alţi cinci ori zece români. Aşa ne facem de râs cu toţii. Am început munca tot pe taxi, ca aici. La Londra, cunosc toate străzile, cartierele, cu mine nu te pui, n-ai cum, omule!”

„Ardei iute” vorbeşte cu mine. Îl privesc. Da’ de unde. Se uită prin parbriz la drum. E roşu la faţă ca buracul.

„O să vorbească din nou”, îmi spun. Am lăsat scriitorii tineri să pregătească focul de tabără. Au cu cine: Iaru, Perţa, Gelu Diaconu, Adina şi Raul.

Zi liberă în Botoşani. Baruri. Piaţă „inter doi”, lângă măcelărie, cafeneaua „Fabricuţa de cafea”. Voi sări peste masa de prânz din tabără.

„Fiică-mea… două facultăţi. Atâtea a făcut în Anglia. Din taxi le-a terminat. Psihologie şi drept. Lucrează ca ofiţer la Poliţia comunitară londoneză. Să vezi: îi cheamă de la serviciu prin telefon, trei englezi cu spiritul lor civic până-n Trafalgar Square. Doi ţigani, aşezaţi pe bordura de acolo, spărgeau seminţe. Că aşa ceva nu se face la Londra. Sună băştinaşii imediat la Poliţia comunitară. Trei ofiţeri ajung în patru minute la locul faptei. Un ofiţer era fata mea. Ai înţeles, domnule? Ăia îi înjură în româneşte. Fata le spune: „Ăştia ne înjură”. Arestaţi, împachetaţi şi duşi fără alte vorbe în plus. Aia-i ţară, nu asta. Dar m-am întors. Destul de rău. Din taximetrist la Londra, tot taximetrist în Botoşani. Nu stau, domnule. Nici să mă picure cu sare nu stau. Am venit pentru băieţi. Unul e în anul patru la Drept, celălalt e în clasa a douăsprezecea la liceu. Îi rezolv şi pe ei şi înapoi la Londra. Nu-i de stat aici. Nu se merită. Pensii speciale, hoţie, i-aş împuşca pe toţi ăştia care fură. Da-s mulţi. Am rămâne puţini. Dumneata, eu şi alţi câţiva.”

„Ardei iute” suflă greu. Îşi trage respiraţia. A obosit. Se opinteşte. Mai scapă câteva propoziţii. „Să votezi, auzi, domnule, cum să-i mai votezi pe ăştia? Avem aici, lângă parc, unul cu casă mare lângă alei, 600 milioane pensie, pensie specialăăă, domnule.” „Ardei iute” se vaită pe ultima literă, o lungeşte, o aruncă în parbriz, de acolo o opinteşte în ferestrele închise ale taxiului.

Căldură mare. Soarele ne plesneşte pe amândoi în capete. Pe mine în creştet, pe el în vârful ţuguiat al „ardeiului iute”. Dau să râd. Se uită la mine. Întreabă: „Unde oprim?”. E greu, habar n-am. „La o cafenea cu terasă. Unde vă beţi voi cafelele dimineaţa devreme?”, zic. Am experienţă. Unde mănâncă taximetriştii, e mâncare bună, unde-şi beau cafelele, e cafea a-ntâia.

„Ardei iute” mă priveşte zăpăcit. Are ardeii intraţi în panică. Bine că-s închise ferestrele, altfel săream în şanţul drumului, îmi zic. Decât taximetrist fără ochi mai bine mă sufoc de căldură.

„N-ai înţeles, domnule. Nu beau cafea la local. Îmi fac acasă. Pun în paharul ăsta mare (mi-l arată!) şi toată ziua sorbesc în maşină. Nu-i uşor cu doi copii la studii. Ţi-am explicat.”

„Bun”, zic. „Atunci, unde e o cafenea cu terasă, oprim”, mai zic.

Taxiul frânează. „Ardei iute” întinde mâna înspre mine. „Aici e terasa”, zice.

Înainte să-i plătesc cursa, îl întreb: „Sunt mulţi pesedişti în Botoşani?”.

„Ohoo”, zice, „sunt tare mulţi proşti aici, abia aştept să plec înapoi la Londra, ca să nu explodez pe-aici într-o bună zi.”

I-am plătit. Mi-a dat restul. Cu zece lei în plus. „Domnule, mai numără banii ăştia că mai ai doi copii de crescut.”

Îmi mulţumeşte. Deja am intrat pe terasa localului botoşenean „Taifas”. E răcoare, bate un vânt răcoros. Cu o cafea, mă aşez şi mă apuc să scriu. Din când în când fac pauză. Privesc la cabinetul medical de stomatologie – psihiatrie peste drum de terasa de la „Taifas”.