Vă propun, în Literomania nr. 282, un superb poem în proză de Francis Ponge, „Melci” („Escargots”), în traducerea semnată de Irina Mavrodin și apărut în revista „Secolul 20” nr. 4, din 1965. Poemul face parte din volumul „Le Parti pris des choses” (1942). În română, volumul a fost publicat cu titlul „De partea lucrurilor” (Univers, 1974) (traducere de Irina Mavrodin).
FRANCIS PONGE
Melci
Spre deosebire de tăciuni care sînt oaspeții cenușii fierbinți, melcilor le place pămîntul umed. Go on, ei înaintează lipiți de el cu tot trupul. Îl cară, îl mănîncă, îl leapădă în excremente. El îi străbate. Ei îl străbat. E o întrepătrundere de cel mai bun gust pentru că, spre a spune astfel, e ton pe ton – cu un element pasiv, un element activ, pasivul scăldînd și în același timp hrănind activul – care se deplasează și mânâncă totodată.
(E și altceva de spus despre melci. Mai întîi propria lor umezeală. Sîngele lor rece. Extensibilitatea lor).
A se remarca de altfel că nu e de conceput un melc care să fi ieșit din cochilia sa și care să nu se miște. De îndată ce se odihnește, intră în adîncul lui. Dimpotrivă pudoarea îl obligă să se miște de îndată ce-și arată goliciunea, de îndată ce-și oferă forma vulnerabilă. De cum se expune, merge.
În timpul perioadelor de secetă se retrag în șanțuri unde se pare de altfel că prezența trupului lor contribuie la menținerea umezelii. Fără îndoială aici sînt vecini cu alte specii de animale cu sînge rece, broaște rîioase, brotaci. Dar cînd ies de acolo nu le mai e la fel de ușor. Meritul lor de a fi coborît e cu atît mai mare cu cît le e cu mult mai greu să iasă.
A se nota de altfel că dacă le place pămîntul umed, în schimb nu le convin locurile unde proporția se schimbă în favoarea apei, ca mlaștinele sau eleșteele. Și desigur preferă lacomi pămîntul ferm, dar cu condiția să fie gras și umed.
Sînt lacomi de asemeni de legume și de plante cu frunze verzi și grele de apă. Știu să se hrănească cu ele lăsînd numai nervurile șl forfecînd partea cea mai fragedă. Sînt de exemplu un adevărat flagel pentru salată.
Ce sînt ei în fundul șanțurilor? Ființe care le îndrăgesc pentru anumite calități dar care au intenția să iasă de aici. Sînt un element constitutiv dar vagabond. Și de altfel aici ca și în lumina aleilor ferme cochilia le apără rezerva mândră.
Desigur uneori e un chin să cari pretutindeni cu tine această cochilie dar ei nu se plîng și pînă la urmă sînt chiar foarte mulțumiți. E minunat ca, oriunde te-ai afla, să poți intra în casă sfidîndu-i pe inoportuni. Merită osteneala.
Le curg balele de orgoliu că au această facultate, această comoditate. Cum se poate să fiu o ființă atît de sensibilă și atît de vulnerabilă, și în același timp atât de la adăpostul asalturilor oricărui nepoftit, atît de stăpînă pe fericirea și pe liniștea mea?
Atît de lipit de pămînt, atît de înduioșător și totodată atît de lent, atît de capabil să înaintez și atît de capabil să mă deslipesc de pămînt spre a intra în mine însumi și atunci după mine potopul, o lovitură de picior n-are decît să mă rostogolească oriunde. Sînt sigur că-mi voi recăpăta echilibrul și că mă voi lipi din nou de solul pe care soarta mă va fi zvîrlit și unde-mi voi afla hrana: pămîntul, alimentul cel mai comun.
Ce fericire, ce bucurie deci să fii melc. Dar balele care le curg de orgoliu lasă semne pe tot ce ating. O dîră argintie îi urmează. Și poate îi semnalează ciocului păsărilor care-i găsesc foarte gustoși. Iată dificultatea cea mare, Problema, a fi sau a nu fi (a vanitoșilor), primejdia.
Singur, evident, melcul e foarte singur. El nu are mulți prieteni. Dar nu are nevoie de ei pentru a fi fericit. Aderă atît de bine la natură, se bucură de ea atît de desčvîrșit, atît de strîns, e prietenul pămîntului pe care-l sărută cu tot trupul său, și al frunzelor, și al cerului către care își înalță cu atîta mîndrie capul, cu globurile cu ochi atît de sensibili; noblețe, încetineală, înțelepciune, orgoliu, vanitate, mîndrie.
Și să nu spunem că în privința asta seamănă cu porcul. Nu are piciorușele lui meschine, tropăitul lui neliniștit. Acea necesitate, acea rușine a fugii greoaie. Mai multă rezistență, și mai mult stoicism. Mai multă metodă, mai multă mîndrie și fără îndoială mai puțină lăcomie, — mai puțin capriciu; lăsînd hrana aceasta pentru a se arunca pe o alta, mai puțină panică și grabă în lăcomie, mai puțină frică de a nu lăsa să se piardă ceva.
Nimic nu-i atît de frumos ca felul lor de a înainta atît de încet și atît de sigur și atît de discret, cu prețul a cîtor eforturi această lunecare perfectă cu care cinstesc pămîntul! Întocmai ca o corabie prelungă, ce lasă în urma-i o dîră argintie. Felul acesta de a proceda este plin de măreție, mai ales dacă ținem încă o dată seama de vulnerabilitatea lor, de globurile cu ochi atît de sensibili.
Este mînia melcilor perceptibilă? Există exemple de acest fel? Cum e lipsită de orice gest, fără îndoială că se manifestă numai printr-o secreție de bale mai floculentă și mai rapidă. Bale de orgoliu. Vedem aici că expresia mîniei lor e aceeași cu cea a orgoliului lor. Astfel se liniștesc pe ei înșiși și se impun lumii într-un fel mai bogat, argintiu.
Expresia mîniei lor, ca și a orgoliului lor, devine strălucitoare cînd se usucă. Dar ea constituie totodată și urma lor și îi indică răpitoarelor (păsărilor de pradă). Mai mult, este efemeră și nu dăinuie decît pînă la prima ploaie.
Așa se întîmplă cu toți cei care se exprimă într-un mod pe de-a-ntregul subiectiv fără a se căi, și lăsînd doar urme, fără grija de a-și construi și de a-și făuri expresia ca pe o locuință solidă, cu mai multe dimensiuni. Mai durabilă decît ei înșiși.
Dar fără îndoială ei nu simt această nevoie. Sînt mai curînd eroi, adică ființe a căror existență însăși este operă de artă, – decît artiști, adică fabricanți de opere de artă.
Dar cu asta am atins unul din principalele puncte ale lecției lor, care de altfel nu le este particulară ci pe care o posedă în comun cu toate ființele cu cochilie: cochilia, parte din ființa lor, este în același timp operă de artă, monument. Ea dăinuie mai mult decît ei.
Și iată exemplul pe care ni-l dau. Sfinți, ei fac operă de artă din viața lor, — operă de artă din desăvîrșirea lor. Însăși secreția lor se produce în așa fel încît ea se orînduiește în formă. Nimic din ce le este exterior lor, necesității, nevoii lor nu este opera lor. Nici o disproporție — pe de altă parte — în raport cu ființa lor fizică. Nimic care să nu-i fie necesar, obligatoriu.
Astfel le arată ei oamenilor drumul datoriei. Gîndurile înalte vin din inimă. Desăvîrșeșt-te moralicește și vei face versuri frumoase. Morala și retorica se întîlnesc în ambiția și dorința înțeleptului.
Dar sfinți prin ce: tocmai fiindcă ascultă de propria lor natură. Cunoaște-te deci mai întîi pe tine însuți. Și acceptă-te așa cum ești. În acord cu viciile tale. Pe măsura măsurii tale.
Dar care este noțiunea proprie omului: cuvîntul și morala. Umanismul.
În românește de Irina Mavrodin
Sursă foto aici
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu