Flash fiction stories Nr. 142

Flash fiction stories – ianuarie 2020

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Ceasul
Daniela Hendea

„Dacă apare un ceas în primul act al piesei, până în ultimul el trebuie să sune.”

după Cehov

 

Primul act

Ileana se așeză pe colțul canapelei din sufragerie, aplecată de spate. Își privea reflexia-n televizorul stins.

„Și doar l-am avertizat”, se revoltă-n gând. „Nana are 95 de ani, cât timp crezi că va putea să facă drumul până la noi? Nici ultima dată când am văzut-o nu-și amintea prea bine cine ești!”

James se bazase pe promisiunile surorii lui, în grija căreia i-o dăduse de câteva luni pe bunică-sa. Că o va aduce-n oraș, dacă nu weekendul ăsta, cu bronșită, sigur în celălalt. În dimineața aceea de sâmbătă Ileana insistase să se urce-n mașină, să pornească la drum. O încerca neliniștea. Că nu mai aveau timp de pierdut. Îl luară și pe băiatul lor. „O să-i placă lui Mircea la noi”, îi tot ademenea Jen, cumnată-sa. „Avem un iaz plin cu pești, cu rațe sălbatice!” Pe Mircea-l fascina sclipirea apei. A oricărei ape. Din pahar. Din ocean. Sacrificaseră o grămadă de electronice, cel puțin cinci-șase, ca urmare a acestei atracții de nestăpânit, de-a arunca-n apă orice ținea-n mână. Obiceiul multor copii cu autism, îi lămurise terapeuta.

Se fălea cu instinctul ei, însă detesta să fie nevoită să-l folosească. Mai ales în împrejurările pe viață și pe moarte. La fel de bine o putea înșela, precum o ajuta. După James, ar fi amânat drumul cu o zi, o săptămână. Pân-ar fi fost prea târziu.

Se strecurase pe-ascuns din camera unde dormita bătrâna. Din echerul ușii privise cu respirația tăiată trupul unei femei topindu-se văzând cu ochii. Sublimă prin pielea care atârna de oasele feței, ale umerilor înguști, gata să se adune într-o grămăjoară la piciorul patului. Brațele sfrijite, ca ale unui salvamar biruit de curenți, i se scufundaseră-n pătura mițoasă.

 

Al doilea act

Se repezi și soacră-sa după ea-n sufragerie. Se apucă de cotrobăit în gentuța ei din catifea neagră. „Unde naiba mi-s ochelarii de citit?” se întrebă cu iritare, și cuvintele-i tremurau.

„Oh, tot uit să-i iau o baterie nouă!”, schimbă vorba în timp ce scoate din geantă un ceas de mână. „Îl port după mine de două săptămâni, și tot nu am apucat să i-o schimb!” Ilenei îi stătu inima-n loc. Cum ajunsese acest ceas iar subiect de discuție? Chiar acolo, chiar atunci?

Se rugă-n sinea ei să fie vorba de alt ceas, însă despre ce alt ceas putea fi vorba? Doar de ceasul încastrat în alamă, cu o vioară minusculă aplicată pe margine, cadou de la fratele ei la sosirea lui Statele Unite. Familia lui James îl îmbrățișase așa cum procedase și cu ea. Necondiționat. Însă ceasul fusese ales de Corina, fosta soție a lui Sorin. Era convinsă că soacra ei nici nu reținuse acest amănunt, însă era de ajuns că i se pirogravase ei pe creier. Când condusese mașina lui Mimi, așa o alintau, ceasul stătea în sertărașul de la bord. Acum, în palma ei. O urmărea, așa cum o urmărea imaginea Corinei, de la jumătate de glob depărtare. Ceasul de mână. Portal prin care Corina își făcea mereu apariția pe neașteptate.

Ar fi vrut s-o șteargă de pe fața pământului. Nu se mai ascundea de motiv. Corina fusese martoră la decăderea tatălui ei în ultimele lui luni din viață, în timp ce ea se tupilea după așa-zisa fericire descoperită-n America. Și nu-i putea ierta pozele pe care ea i le făcuse pe ascuns – un bătrân gârbovit, cu părul cenușiu, sprijinindu-se precar de balustrada scărilor de la azilul de bătrâni cu tulburări psihice – apoi i le trimisese ei prin e-mail. Ce voia să dovedească cu ele? A-nceput s-o deteste atunci. Emoție care sedistilează până la puritate doar când cineva-ți izbește de perete ușa dinspre cea mai tulbure vină, cea mai întunecată remușcare, fără ca vreun sistem de supraveghere să dea alarma.

Da. Plecase. Bine, fugise. După șansa la o viață firească, s-o ia de la capăt fără scandaluri în spatele ușilor închise. Hotărâtă să întrerupă cercul vicios, pornită să ia decizii cu mintea, nu cu inima. Să caute rutina, monotonia, previzibilitatea. În urmă-l lăsase pe fratele ei. Să-l scoată el pe tatăl lor din șanț mort de beat, să-i caute el un loc într-un azil care primea și bolnavi cu probleme mintale. Numai cu ajutorul unchiului lor, fost ștab la primărie, reușiseră. Altfel ar fi fost pierduți. Nimeni nu l-ar fi primit. Îi ajunsese apoi la urechi vestea că și Sorin începuse să bea peste măsură. Își amintise de cuvintele mamei lor, care-i apăruse-n vis între moarte și înmormântare: ai grijă de Sorin, ai grijă de frate-tău. Atunci se hotărî să-l cheme-n America.

Ceasul dispăruse. O vreme. Pe fundul vreunei cutii de gablonțuri, sperase ea. Uitase de el, uitase de Corina. Dar nu, ceasul fusese-n tot acest timp în geanta soacră-sii, cu bateria goală.

Mimi dădu nedumerită din umeri, apoi îl pusese la loc, și se întoarse-n camera unde-și petrecea maică-sa ultimele zile.

 

Al treilea act

Ileana întinse mâna spre geantă. Își dădu seama ce face abia pe la jumătatea gestului, însă nu-i mai păsa. Îi deschise fermoarul, începu să scotocească. Îl găsise în buzunărelul lateral. Ieși în grabă pe terasă, unde Mircea se legăna de unul singur pe balansoar. Îi întinse mâna, el o apucă. Se îndreptară împreună spre iaz, să privească îndeaproape rațele sălbatice venite la iernat, scânteierea undelor sub razele unui soare încă torid de toamnă texană. Scoase ceasul din buzunarul blugilor, și-l întinse lui Mircea, care-l privi preț de o clipă, apoi cu o mișcare scurtă de-ncheietură îl aruncă-n nămolul din care se înălța stuful. Nu l-a aruncat prea departe, se panică Ileana. Dacă se retrage apa din cauza secetei și-l scoate la iveală? Se liniști la gândul că ceasul se scufundase-n pământ ud și va rămâne-ngropat acolo.

 

Epilog

„Se mai ține încă”, îi răspunse Mimi a doua zi, când o-ntrebase de Nana. „Însă mintea-i e dusă de tot. A insistat că toată noaptea s-a auzit un țârâit ca de vioară dezacordată venind dispre iaz.”

 

Țiganca
Ionuț Manea

Seara, după ora douăzeci, se lasă o tăcere stranie peste oraș. Blocul turn din fața pieții, singurul rămas, stă scorojit de vreme ca un agent de pază. Au mai rămas puțini oameni în oraș. Domnul Vlad locuiește la etajul trei. Are un apartament cu două camere. În cea de pe urmă, lumina stă mereu aprinsă. Suntem în noiembrie și aerul rece are un gust metalic.Vlad are un mers greoi și peste șaptezeci de ani. Secretul său, nimeni nu-l știe. Nu a fost căsătorit niciodată. Nu a avut vreo metresă din mahala. Un om la locul lui. De când se știe a lucrat la poștă. Nu e prea vorbăreț din fire. Un om așezat, cu nimic ieșit din comun. Azi a cumpărat pâine de la chioșcul de jos. O fetiță i-a cerut bani. Și i-a dat zece lei. Fără să ridice privirea, fără să aștepte un mulțumesc. A plecat cu șapca ponosită. Vântul i-a sucit capetele paltonului. A luat-o pe jos împotriva vântului.

Duminică îl găsești la biserica ortodoxă din cartierul Doina. Retras, printre ultimii enoriași. Nu stă mult. O oră. Apoi iese, își face o cruce mare și se face nevăzut. După biserică, e în piața de vechituri. Învârte un ceas vechi: Racheta. Îl întoarce pe toate părțile. Mai numără o dată banii și, în ultimul moment, se răzgândește spre disperarea țiganului. E șovăielnic din fire.

Drumul de întoarcere trece prin fața gării. Se holbează preț de câteva minute la fetele colorate din stație. Azi a fost ziua de pensie. Azi este mai fericit decât de obicei. Le salută curtenitor.  Una din ele, mai rozalie, mai grasă, îl strigă: ,,Tataie, hai să te fac fericit!” Bălăngănindu-și sânii imenși. Domnul Vlad se oprește locului. Privește sânii lacom. Și-și vede de drum mai departe.

Acasă îl aștepta Tigru. Un motan gras și bătrân. Cu care vorbea răspicat și îi mai arunca câte-un picior din când în când. Pe hol mirosea a mâncare de pisică. Uneori, când ploua, mirosea a igrasie. Aici era cuibul său de fericire.

Cânta Phoenix în bucătăria galbenă. Așa cum cântase în tinerețe în camera de la internat. Trec țigani pe drum… Și versurile se pierdeau pe geamul întredeschis.  Motanul intrase în pământ. Ia-l de unde nu-i. Coborî  scările cu greutate. Ajuns jos, aerul rece tăia ca un bici, se gândi să urce după palton. Se răzgândi și o luă pe jos.   Fața gării, sumbră și rece, semăna cu fața unei femei supărate. „Aici! Aici!” Îi strigă cineva din depărtare. Nu era o voce familială. Totuși, se duse după ecoul ei. În spatele gării, o grasă cât un elefant îl aștepta. Culcată pe o saltea veche, în colțul dosit al chioșcurilor, îi zise: ,,Nu fi pudic. Nu ne vede nimeni. Hai, curaj!” Domnul Vlad simți cum i se taie respirația. Cum caută cu nările oxigen proaspăt ca un pește înecat în nămol. Cum bâjbâie după lumină… Apoi, simțurile sale se dilataseră aidoma unor tentacule. Carnea moale se lăsă fără vreo importanță. Femeia puhavă și galbenă gemu deasupra sa. Un tren rătăcit șuieră în gară.

Întunericul acoperise luminile orașului, iar, la rândul său, el însuși fusese acoperit de sânii imenși. Miroseau a transpirație, a tutun, a degete, a tot ce trecuse prin mâna vreunui salahor. Acum, trebuia să înfrunte mirosul greu, acru. Pentru ultima dată se gândi la apartamentul său gol din blocul turn. Unde mirosea a pisică și a igrasie. La cărțile din biblioteca de lemn masiv, la patul din dormitor de pe vremea dictatorului. Îl apucă un dor mistuitor, care părea că-i arde pieptul uscat. În dimineața aceea nu mâncase. Se trezise târziu și avusese un vis ciudat. Motanul îi mâncase ochii în vis, iar, culmea, el asistase impasibil, privind întreaga scenă ca pe o piesă de teatru. Nu-l durea nimic, nu-i părea rău. Prin găurile rămase, lumea era mai ușor de privit. Totul era mai clar și mai aproape, ca și când o lupă ar fi fost inserată în locul propriilor globi oculari. Nimic nu mai era ca înainte, gri și trist. Putea, de data asta, să vadă în pieptul oamenilor de pe stradă, inimile zăpăcite, care băteau de zor.

Și-n visul său ajunsese în spatele gării, acolo unde zări cea mai prăpădită dintre inimi, inima unei obeze ce făcea strada în zona gării. O halcă strânsă în jurul unor ochi mici, insignifianți, părăsiți. Inima ei bătea ca un iepure fricos. Nu mai avea mult de trăit. Domnul Vlad vedea asta. Avea nevoie de ajutor. Era mai tânără decât el cu mulți ani. Și se grăbi să-o salveze. Inima sa plesni ca un furtun uscat de soare. Și toate astea se derulaseră  în cele câteva secunde rămase.

Domnul Vlad a fost găsit mort în spatele gării. Oamenii se opreau. Înălțați pe vârfuri priveau bătrânul zăcut fără suflare. Un simplu corp inert. Nimic mai mult. Atât a rămas dintr-o viață de om.

Trupul greoi al țigăncii se odihnea pe divan cu salariul domnului Vlad într-o mână. Strâns, mototolit. Îi privea pe sub gene, fericită. Avea bani pentru țigări și dozele de opiu.

 Tata
Laura Pamfiloiu

A fost o vreme când aveam alt nume şi-mi dau seama că pe atunci eram  o altă persoană, un altcineva, aveam un alt înveliş, purtam o altă haină. Era numele tatălui meu, nume pe care nu eu l-am ales, m-am trezit cu el şi dintotdeauna l-am simţit stingher, eu m-am simţit stingher purtându-l de parcă aş fi avut mărimea 43 la pantofi. Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să mă cheme aşa. La fel de bine aş fi putut avea orice alt nume, dar l-am avut pe al lui. Era lipit de mine aşa cum se lipeşte o etichetă pe un borcan. De ce dulceaţă de cireşe şi nu de gutui? De ce dulceaţă şi nu miere? Sau murături. Sau compot. Nimeni nu poate şti.

Tata iubea compoturile şi le mânca duminica pe post de garnitură la friptură. Cu cartofi piure. O combinaţie de dulce-acrişor foarte ciudată care nu mi-a displăcut niciodată. Era o excentricitate pe care o savuram în vacanţa de vară, doar atunci, când petreceam împreună  luna august. Atât aveam cu tata, o lună pe an. Era foarte mult, aşa simţeam atunci. O lună care nu se mai termina, o lună caniculară în care căldura topea orice instinct şi probabil de aceea nu am simţit niciodată că sunt fiica lui, iar el nu a ştiut cum să fie tatăl meu. Din cauza căldurii.

Viţa de vie care-i acoperea casa era verde, printre frunze soarele construia mozaicuri pe beton pe care mâţa le lingea şi încerca să le potrivească laolaltă. Struguri nu erau, erau doar nişte boabe mici, verzi şi tari de care nu aveam voie să mă ating. Nici caise nu creşteau în pomii de un metru şi jumătate, le bătea ploaia. Piersicile erau de toamnă, prunele, la fel. Nimic dulce nu creştea în grădină, era mereu prea tîrziu sau prea devreme pentru orice dulcegărie. Aşa era şi blândeţea lui tata, mereu între sezoane. Doar cartofii creşteau la el în grădină, şi aceia pricăjiţi. Tutumbele şi cocomârle, aşa-i numea tata şi trebuiau scoşi în august. El îi planta primăvara, eu îi scoteam în miezul verii. Asta cred că era cea mai puternincă legătura dintre noi, ciclu de viaţă al cartofului. Asta ne lega, chiar dacă pe vremea aia, copil fiind, blestemam şi cartofii şi pământul din care veneau. Îi umpleam cămara şi refuzam să iau cu mine acasă vreunul.

Sunt multe lucruri pe care nu le-am făcut împreună. Nu am fost niciodată în vacanţă cu tata. Eu mergeam la el în vacanţă. În vacanţa mea. Tata era vacanţa mea impusă, ca o lectură obligatorie dată de învăţătoare, ca exerciţiile de matematică suplimentare lungi şi complicate fără de care nu putea începe şcoala. Când eram acolo, cu el, simţeam că timpul nu înaintează, vacanţa nu se termină, iar eu voi pentru totdeauna blocată între boabe de struguri verzi şi cartofi.

Acum nu-i mai port numele. Nu l-am uitat, dar nu mai e al meu, e haina pe care am purtat-o cândva, dar care nu-mi mai este bună. Nici tata nu mai e. L-am îngropat fără nicio lacrimă la marginea unui oraş într-un cimitir nou plin de gropi şi de sticle goale de plastic. Era februarie, cred. Nu ştiu câţi ani avea tata. N-am ştiut nicioadată, nici când a trăit, nici după. După a fost mai bine. După  am început să mă gândesc cu drag la el. Nu cu dor, nu. Cu drag. Îi aud uneori vocea de la telefon. Dacă m-ar suna şi ar vorbi, aş şti că e el. Îl văd cum fuma, Cum îşi alinta câinii. Cum mergea pe bicicletă. Cum plângea la filme. Cum uda grădina. Cum râdea cu lacrimi când jucam cărţi. Cum făcea focul în sobă. Cum asculta când vorbeam eu şi dădea uşor din cap, aproape imperceptibil. Cum mi-a dăruit trei cactuşi în păhărele albe de plastic. Nu mai am decât doi, nu-mi amintesc ce s-a întâmplat cu al treilea. Cei doi rămaşi sunt bine. Îi ţin în vase de porţelan portocalii, îi ud regulat, nu foarte des. Sunt uscaţi la bază, dar verzi şi plini de sevă la vârf. Le merge bine.

Tata a avut un nume. O vreme a fost şi numele meu. Încă ştiu să-l scriu cu litere de mână. Îl recunosc. Mi-l amintesc. Nu cu dor. Cu drag.

 

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.