Manierismul neputinței (III)

Literomania vă propune o nouă rubrică de recuperări, „Sticla de lampă”, dedicată lui Alexandru Vlad (1950-2015). Veți putea citi, în această rubrică, câteva articole ale scriitorului Alexandru Vlad apărute prin diverse publicații înainte de 1989, dar și după, articole strânse apoi într-un volumaș, acum greu de găsit, numit „Sticla de lampă” și apărut în 2002, la Editura Grinta. Găsiți primele două părți ale eseului „Manierismul neputinței” în Literomania nr. 280 și Literomania nr. 281.

Manierismul neputinței (III)

Marin Preda, autorul romanului despre satul românesc scris după război, atrăgea el însuși atenția într-un articol din „Contemporanul”(„Problematica umană veritabilă și făcătorii de cuvinte”) asupra unui aspect al noii proze: refugiul în cuvinte și în zonele epice producătoare de farmec vetust. Alarma avea să se dovedească mai mult decât întemeiată, deși tocmai Nicolae Velea va fi cel care avea s-o refuze (într-un interviu luat de A. Păunescu), iar cuvintele lui Preda vor fl considerate mai mult un atac la persoană (sau la persoane). Dar se va ajune chiar mai departe decât se temuse autorul „Moromeților”, și destinul multor personaje literare va fi un fir atât de neîntrerupt de artificii (uneori față de premisele stabilite chiar de autor – vezi Visalom Lie din „Pe tăcute” de I. Lăncrănjan), încât acesta va părea de-a dreptul teleghidat împotriva propriilor interese și instincte de conservare. Azi numim manipulare astfel de procedee și, ca să poată fi manevrat astfel, un personaj trebuie să fie lipsit de dimensiunile profund omenești. Superficialitatea autorului îi dă acestuia din urmă o libertate nefericită, cea de a-și transforma personajul într-o fantoșă pe scena unei teze. Ca să-și completeze carențele diurne, un personaj ca Anastasia din „Duios Anastasia trecea” de D.R. Popescu trebuie să-și asume dimensiuni simbolice, pentru că acelea ale firescului i-ar fi atras autorului obligații mult mai critice la adresa societății. Ambiguizarea voluntară duce la un transfer de reponsabilitate auctorială, de aici impresia că se improvizează mereu, că se glosează pe marginea miezului epic, de obicei sărac și supus la o adevărată tescuire. Ca urmare, eroii se depersonalizează, nu au nici măcar în relațiile reciproce independența care le-ar putea da credibilitate. Personajele secundare sunt obligate la nume pitorești, par toate excepții, labilități, caricaturi. O listă de nume ar fi ca o mult prea truculentă carte de telefon.

Desigur, proza are în genere o retorică, dar omisiunea elocventă a fost ceva totdeauna străină acestor prozatori „exemplari”, deși realismul lor declarat i-ar fi obligat la un stil mai sobru, mai obiectiv. De altfel depărtarea, la un moment dat tot atât de declarată, de realismul în cauză avea să se facă mai mult pe calea expresiei decât pe cea a viziunii. Lirismul e de cele mai multe ori oral, izvorât din autoindulgență și plăcerea spunerii, ducând retorica spre simplu verbiaj uneori. La I. Lăncrănjan lungimile par un rezultat al metodei, al acelui tern monolog interior pe care îl bălmăjesc personajele (în „Ploaia de la miezul nopții” se folosesc de 937 de ori punctele de suspensie!). La Fănuș Neagu personajele par celulare, născute prin diviziune din însăși plasma autorului. La Eugen Barbu densitatea stilistică nu va fi obținută niciodată pe calea reducției, ci mai degrabă invers, prin acumularea artizană până la palimpsestul„brâncovenesc” din „Princepele”. Manierismul părea a fi de la început inevitabil. Bătălia pentru roman s-a dus aproape în exclusivitate cu această armă și, cu toate diversiunile folosite, nu s-a putut evita efectul dilut. Aceste primejdii pândesc orice talent „nativ” în lipsa unei culturi abordate cu seriozitate. Or, prozatorii noștri au atacat domeniul literelor cu o ucenicie pripită, uneori chiar împinși de la spate, pentru a schimba o garnitură de scriitori clasici, vinovați că aparțineau „vechiului regim” și că refuzau momentan orice colaboraționism. Dacă ne uităm însă ce traduceri apăreau, numele sunt impresionante: Balzac, Cehov, Dostoievski, Shakespeare, Turgheniev, Tolstoi – în ediții de opere, capodoperele unor Stendhal, Hemingway și ThomasMann. Pentru că, se pare, lecturile în limbi străine erau pentru scriitorii răsfățați ai epocii înafara oricărei discuții. Astfel că prozatorii noștri, dincolo de celebritatea lor prematură, rămâncu o mentalitate de autodidacți și cu apetitul vanitos al acestora pentru „cultură”.

Într-o perioadă recunoscut xenofobă, ei debutează într-o post-adolescență ce nu se baza pe mai mult decât incubația liceală (mai rar universitară), chiar experiența individuală fiind întreruptă de intrarea în aparatul cultural-propagandistic, unde se credea că ar fi locul scriitorilor. Restul a fost mai degrabă o propensiune strict sincronizată cu vremurile. Simptomatic, seceta din 1946 va fi pentru cei mai mulți (începând cu Labiș și terminând cu D.R.P.) singura experiență „fundamentală”. Gloria înlocuind complexele, Eugen Barbu începe să facă paradă de „referințe” (D’Anunzio, Biblia, Debussy, Rilke, Ioan Teologul și Leslie Charteris – toate aceste trimiteri apar într-o povestire de început, „Martirul Sf Sebastian”); de aici la stilul cantacuzinesc pasul pare inevitabil. D.R. Popescu, la rândul lui, nu va scăpa niciodată de patima analogiilor și, după ce epuizează modelele antice, va ajunge la cele de genul: Făt Frumos Don Quijote și Miorița – Hamlet, ca apoi întâlnirea cu Faulkner să fie devastatoare, până la pastișă (vezi primele pagini din „Ploile de dincolo de vreme” și cap. 12 din „Casa cu coloane”). Sunt foarte puține de spus, din acest punct de vedere, despre Fănuș Neagu și I. Lăncrănjan. În schimb, am putea considera, cu o oarecare indulgență, precum acea bufonerie a limbajului de la Nicolae Velea, acele nastratinisme din ultima carte, să conțină totuși o intenție „intelectualistă”. De aici până la paginile lui Radu Petrescu va fi de parcurs însă un drum lung, al adevăratei intelectualizări sau reintelectualizări, deși sechelele amatorismelor se vor mai vedea în paginile lui N. Breban și A. Buzura.

Îmboldiți de adrenalina originii lor sănătoase, răsfățați de reviste și de Fondul Literar, chiar și de altfel de înlesniri, ei nu mai vor să observe că sunt manevrați printr-un sistem în care cenzura avea rolul bățului și privilegiile rolul morcovului, orice abatere mai gravă te arunca într-un sistem complex de pedepse prin care nu-ți răscumpărai vina, ci mai degrabă o accentuai și o transformai în blam social, În schimb, inițiativa în vector comunist te propulsa până la eșalonul edenic și invulnerabil al celor care nu mai pot greși pentru că fac parte din falanga promotoare a vremurilor.

Dacă cenzura (care pe vremea aceea folosea repertoare de cuvinte) i-a afectat stilistic până la o frază aproape metodic neclară, aprobările solidare ale criticii (un fel de ariergardă în sarcina căreia intra apărarea de atacurile ideologice, fatale de obicei; astfel, personajele social negative relevau arta autorului, cele social pozitive buna lui orientare etc.) aveau să-i piardă din punct de vedere al moralității actului creator. Efectele cenzurii, dincolo de „bunele ei intenții” ortopedice, ne amintește de croitorul din anecdotă, care exclamă nedumerit: „De trei ori am tăiat și încă tot este prea scurtă!”. Dar cenzura a sfârșit prin a fi asumată, implementându-se profund în modul de gândire și expresie. Concepută să se interpună între scriitor și cititor, ea a ajuns să se pună între peniță și hârtie, interpunându-se până la urmă între autor și lumea pe care acesta o scrutează.

Critica a făcut ea însăși jocul cenzurii, din simpatie și înțelegere față de scriitori, oricât de paradoxal ar părea. Compensațiile pe care le putea oferi nu depășeau acest tragic perimetru și relația începea să se supună mai degrabă legilor inflației. Nu era o boală căreia să-i fi căzut victime doar artele și literatura — pesta infectase societatea în toate conexiunile ei, falsitatea ajunsese de la convenție la aleatoriu. Lipsa de corespondență cu realitatea ia însă și mască stilistică, lipsind totuși enzimele firești ale decadentismului recurent în marile literaturi. Boala e deja acceptată ca un substitut al sănătății, provizoratul (mulți au sperat în primii ani că ar fi vorba de „o etapă provizorie”) a început să aibă ambițiile eternității. Vai! Acești oamenis-au trezit că devin pentru caricaturi într-o lume în care nimeni nu mai râdea pentru că reperul real era exclus, extirpat. Vizitele în străinătate trebuie să li se fi părut intermezzouri premiale, firescul având statut de normalitate doar atunci când e la tine acasă. Nu mai are rost să facem o listă de nume (Gh. Achiței, I.D. Bălan S. Bratu, S. Damian, P. Georgescu, N. Grigorovici, etc, etc., până la D. Săraru), toți supuși acelorași legi au trăit „sub vremi”. S-au tras, desigur, și semnale de alarmă (C. Regman) într-o lume ce se considera însă deasupra oricărei primejdii.

Destinul acestor scriitori și critici născuți din „comandă socială”, ca în una din distopiile sarcastice ale lui Aldous Huxley, ar fi de fapt unul tragic dacă ar avea puterea și curajul să și-l recunoască și evalueze o clipă din perspectiva adevărului. Atunci s-ar putea recupera și mântui. A făcut-o și un J. Semprun („Autobiografia lui Sanchëz”) sau alți foști comuniști, începând un lung și demn șir al dizidenților din Est. Nu pare a fi cazul celor la care am făcut referință. Ei au încercat diferite tehnici ale evaziunii, uneori instinctive, raportându-se doar la voluntarismul schematic al proletcultiștilor integrali, rezumându-se la mijloacele pe care le permitea spoiala lor de cultură: lirismul indulgent, etnograficul populist, abulia hectică, excentricul irelevant, simbolismul tern uneori până la exacerbări generate de neputință. Au ajuns la un „pesimism vesel”, limpezimea a dispărut în efortul de-a evita limpiditatea tezistă a deceniului anterior, „obsedant”, înlocuită fiind de o tulburare ce anunța marea confuzie. Scrisul „printre rânduri” nu mai reușește până la urmă să comunice nimic, instinctul conservării sociale i-a făcut să prelungească un interval amorf și litigios. Tot efortul lor înăbușit era un strigăt de alarmă pe care ei înșiși nu l-au auzit sau nu l-au recunoscut. Și-au închipuit vreodată că este atât de simplu ca peste ei să se închidă o ușă, să fie scoși din biblioteci nu prin cataloagele de expurgare folosite în epoca lor, ci datorită dezinteresului unei categorii noi de cititori?

Foto: Adina Dinițoiu și Alexandru Vlad – lansarea volumului „Măsline aproape gratis” (Editura Eikon), 2012