Flash fiction stories Nr. 399

Mitzi

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris! 

Teodor Fleșeru

Mitzi

 

Intrasem într-un magazin cu articole de grădinărit să-mi cumpăr greblă și stropitoare și am zărit un pisoiaș tărcat alb-portocaliu-negru expus pentru adopție în vitrina magazinului; avea cam două luni, vânzătoarea nu știa exact, ba mi-a zis că e mâț – n-aș fi ales fetiță pentru că n-aș fi știut ce să fac cu puii – și l-am luat acasă.

A doua zi vecina mi-a zis că-i mâță, mie nu-mi trecuse prin minte să verific, așa încât din respect pentru ea am botezat-o Mitzi.

Din prima seară s-a colăcit la picioarele mele și-am adormit dus, iar cu timpul a devenit o pisică hibridă – și de casă, și de curte; o lăsam înăuntru când doream și afară cât dorea să facă ce vrea cum vrea; o hrăneam cu grăunțe uscate, recomandarea veterinarului, dar ea vâna păsărele și șoricei pe care mi-i prezenta s-o laud, apoi îi devora tacticos sub banca de pe verandă.

Da, a avut o copilărie frumoasă.

Însă, bineînțeles, exact la un an distanță, a rămas grea, mă trezea noaptea mieunând sălbatic, pretinzând proteine potente, carne în special, iar când îi dădeam grăunțe, se uita la mine chiorâș, sigur se zborșea la mine în mintea ei.

Stilul ei de a reacționa și mieuna conversațional mă ducea cu mintea la bunica mea care mă crescuse ca o mamă, pentru că mama avea probleme grave de sănătate și Mama Pia devenise cea mai luminoasă imagine din trecut; acum era Mitzi.

Șase pisoiași, doi portocalii, unul sur, altul semăna cu Mitzi – negru-portocaliu-alb –, unul alb-negru și al șaselea alb spumos, Albinoni, așa l-am botezat, și pe ceilalți i-am donat. L-am păstrat pe Albi și pentru că era băiat, restul fetițe, apoi veterinarul a pus punct carierei de mamă a pisicii mele.

Albi era un golan de motan care semăna cu tatăl probabil maidanez, dar albiciosul mi-era drag, se născuse în casa mea, era destul de haios, plin de el și de mușchi, însă nu-l puteam lăsa în casă pentru că n-avea maniere, nici Mitzi nu-i suporta giumbușlucurile și n-a trecut mult că l-a-nțărcat.

Nu e preferatul meu și cred că era bine s-alegi fetița care m-ar fi îngrijit la bătrânețe.

Asta mi-a sunat limpede fără să-mi dau seama în ce limbă sau cod receptam, cert e că de atunci înainte am ascultat-o cu alte urechi.

Plus că avusese dreptate în privința lui Albinoni, care s-a transformat rapid într-un gagicar desfrânat – lipsea cu zilele, după care apărea hămesit și sfrijit, și mieuna forțos să-l hrănesc și să-l îmbăiez, pentru că puțea îngrozitor, până se întrema și se punea iar pe fugă, ca băieții.

Mitzi îl privea cumva temătoare, părea să reflecteze că motanul n-o s-o sfârșească bine și normal c-a avut dreptate – după vreo doi ani, a încetat să mai apară.

Ne înțelegeam bine, Mitzi știa când n-o vreau în casă, dar când primeam vizite, mă bucura că se lăsa mângâiată și primea fel de fel de atenții pentru starea de bine pe care le-o insufla vizitatorilor, iar de la o vreme am început să-i cer părerea despre toate și, dacă era de acord cu mine, mieuna scurt; când ceva nu-i suna bine, sărea de pe canapea și se făcea nevăzută.

Și de mai multe ori i-am cerut iertare pentru că decisesem chestii în viața ei care conveneau vieții mele.

Era o comuniune certă între noi, aproba validitatea exteriorizării mele cu ochi mijiți, reușind să mă ajute să pătrund sensul real al aiurelilor mele revelate ei, simțeam că pisica îmi poartă de grijă și mă ocrotește, simțeam asta ca senzație inefabilă de armonie și am realizat că nu era doar o relație care mă costa mâncare, injecții și vitamine, căci mă răsplătea cu intuițiile și corecțiile ei, pentru că cel mai bine e să fii auzit și înțeles.

Sigur, am mai avut și mici ciocniri, când insista să intre și îi trânteam ușa-n nas din varii motive, ca apoi să mă simt ticălos de vinovat și nerecunoscător.

Dar devenise reperul mobilizator prin griji și obligații și orar, însă mai ales prin traseele felinei mele ca cel din diminețile de primăvară, când pășea pe colțurile de fierăstrău ale gardului despărțitor de restul lumii, anvelopat de haloul aburilor emanați după nopți reci. O urmăream de la balcon și din pod, și i-am memorat incursiunile prin vecini și grădina cu pomi fructiferi în care se cățăra și de unde mă mieuna când treceam pe dedesubt, o vedeam zilnic cum se strecoară subtil în cotețe, verande și poduri, și toate se înlănțuiau prin ocheanul minții mele care mă ajuta să mă transpun în firea felinei ca un fel de întrupare subumană.

Ca o fantomă vie.

Și uite așa au trecut ani buni și multe schimburi existențiale, dar nu m-am gândit niciodată la altceva decât la o eternă conviețuire mutual convenabilă.

Însă toate clipele magice, imaginile fulgurante și vâlvătăile vieții se petrec neastâmpărate dinaintea ochilor până când soarta lovește și timpul scrâșnește refuzând să fie dat înapoi de neputința de a înțelege de ce așa, de ce neapărat acum, cum s-a întâmplat cu Mitzi, care ieri n-a mai fost cum era – avea nasul roșu, zdrelit, urechea stângă sângera și arăta ca ronțăită de molii.

Veterinarul mi-a spus că pisica s-a ales c-un soi de infecție în urechea stângă, care o face să se scarpine la sânge și mi-a prescris pastile și alifii, dar pisicii nu i-a plăcut nicicum s-o ating pe răni și, după vreo două ședințe, a început să mă ocolească, să dispară cu zilele; apoi ultima dată când a mai apărut, m-a lăsat s-o mângâi minute bune, fără să-mi ceară de mâncare; a băut apă, multă apă, și dusă a fost.

Mi-ar fi plăcut s-o îngrop în grădină, dar ea probabil a ales pădurea din deal.

Împlinise douăzeci și unu de ani, cam nouăzeci și cinci la pisici, și de atunci mi-am luminat singurătatea rememorându-i traseele feline, cu gândul că-mi fusese sortită să mă inițieze într-o viitoare reîntrupare hibridă.

Sumar Literomania nr. 399 (2026)

Susține jurnalismul cultural independent

Dacă îți place Literomania, donează pentru a contribui la continuarea proiectului nostru. Îți mulțumim!

Despre autor

Teodor Fleșeru

S-a născut în 1952. A părăsit ilegal România cu mulți ani în urmă, în plin comunism. În prezent trăiește la Sibiu. E absolvent al Facultății de Filosofie-Istorie, Universitatea București, 1979. Scrie și publică în limba engleză și română. Printre publicațiile în limba română: „Căței și Dumnezei”, volum de proză scurtă, Editura Cartea Românească, 2002; „Pacoste”, roman, Editura Eikon, 2018.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Pentru a afla când este online un nou număr Literomania, abonează-te la newsletter-ul nostru!

This will close in 20 seconds