Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
Eduard-Gabriel Tănase
Autobuzul
Se afla pe lângă Gara de Vest. Cu un rucsac în spate, rătăcise fără rost pe la marginea orașului. Trebuia să ajungă în centru; intuia traseul, îl mai străbătuse cu mașina.
A trecut pe lângă stație. Tocmai oprea un autobuz. Pentru el viața era făcută din secvențe: cât timp până la Humanitas, cât până la AFI. Îi plăcea să meargă pe jos. Zgomote, unghiuri, adieri, arome pe care din goana mașinii le-ar fi pierdut și de care acum simțea că are mare nevoie. A hotărât brusc să urce. Cu sau fără el, tot ar fi trecut de bariera celor zece mii de pași.
A plătit cu cardul și s-a poziționat la mijloc. Era un autobuz micuț, numai bun să se strecoare pe străduțele întortocheate ale cartierului de case. Lângă el stătea un tip masiv, cu bani îndesați prin buzunare și instrumentul lui prețios: telefonul. S-a tras instinctiv mai spre margine.
Pe scaunele înălțate, orientate invers direcției de mers, erau două femei în vârstă, îmbrăcate în haine cenușii, de la chioșcurile pentru bătrâni din piețe, cu căciulițe și baticuri în culori terne. „Nu se cade, maică”, le imita în gând.
Bătrânica din margine a început să se strâmbe către cineva, din spate. Făcea fețe ca atunci când încerci să înveselești un copil trist: clipea des, aproape că își scotea limba.
Și-a întors privirea spre capătul autobuzului. O altă femeie plângea și se ștergea cu dosul palmei, iar vecina ei purta mască de protecție. Probabil pe ea încerca s-o facă să râdă cealaltă.
Un tip în salopetă dormea cu capul în piept, legănat de frâne. O fată cu ghiozdanul strâns la piept derula pe telefon fără să vadă nimic. Dintr-o sacoșă de rafie a căzut un cartof murdar de pământ.
Aproape nimeni nu vorbea. Geamurile se aburiseră. Erau ca într-un acvariu pe roți.
Imaginile se succedau. Prin geamurile aburite, se zăreau garduri ruginite, curți cu câini legați și anunțuri cu firme de amanet lipite peste vitrine sparte. Cartierul aluneca pe lângă el ca un decor ieftin. O evadare din ghetou. Un alt oraș.
Tânărul masiv a coborât la următoarea stație și, odată dispărut, i-a revenit în minte mai blând, mai comun. Părea doar un tip obișnuit, cu treburile lui. Nu de el trebuia să se ferească, ci de ceilalți, de masa aceea tăcută, de resemnarea lor care te trăgea în jos.
Nu acum, își spuse. Poate peste câțiva ani. Mai bine cobor, să nu mă molipsesc.
În ultima clipă, când se apropia de ușa din mijloc, privirea i-a fost reținută de ceva.
Un domn elegant parcurgea traseul cu stoicism, de parcă își croise o armură invizibilă. Părea de neatins.
Avea niște tălpi mici, aproape delicate. Pantofii de nuntă, cu incrustații din piele, luceau, proaspăt lustruiți. Deasupra lor începea un costum negru, sobru, de gropar, peste care cădea un palton la fel de negru, încă elegant.
Dedesubt se ghicea o cămașă crem și o cravată galben-pai, singurele pete de culoare din toată ținuta. Totuși, ochii i s-au oprit asupra fularului: alb, spumos, aproape strălucitor. El și pălăria cu boruri largi îi dădeau aerul acela de eleganță ușor nefiresc, ca și cum ar fi venit din alt timp.
Pe genunchi purta o valiză diplomat, din aceea cu cifru, în care Nea Mărin miliardar își purta prazul.
Avusese și el una. O cărase câteva luni la serviciu. Într-o dimineață, fără niciun motiv anume, o lăsase în debara și luase în schimb o geantă textilă în care încăpea doar sandvișul.
El nu renunțase: ținea diplomatul strâns.
Se apropia de destinație și aproape că l-a cuprins panica. Nu apucase să-l cerceteze până la capăt. Avea senzația neplăcută că, dacă va coborî acum, ceva va rămâne nerezolvat. Ținuta aceea nu însemna nimic fără fața lui.
Te-ai fi așteptat la un domn cu mustață de boier, cu părul alb și ordonat. Dar avea față de lăutar, cu pomeți aspri și pielea arsă de soare. Îl mai văzuse prin fața Prefecturii, la demonstrațiile unui partid, îmbrăcat la fel. Purta în plus o banderolă galbenă la braț. Acolo părea la fel de nepotrivit ca în autobuz, un figurant rătăcit într-un film greșit.
Au ajuns la Palatul Culturii. Autobuzul s-a golit și, pentru o clipă, a uitat pentru ce venise acolo. Îl urmărea pe domnul elegant.
I-a trecut prin minte să-l tragă de mânecă și să glumească obraznic: „Hai, nu mai ascunde țambalul, scoate-l și dă-i drumul la o cântare. Te plătesc”.
Gândul i s-a părut nepotrivit și l-a alungat.
Fără să privească înapoi, a încetinit. L-a prins din urmă și au mers câțiva pași în paralel.
— Bună ziua… știți că sunteți un personaj? a spus, mai emoționat decât ar fi vrut.
Bărbatul l-a privit scurt, fără să zâmbească.
— Mă intrigă geanta dumneavoastră. Ce aveți acolo?
Din intersecție s-a auzit un claxon lung. Acvariul pe roți încerca să se strecoare mai departe.
De data asta, domnul a zâmbit. Au sclipit cei doi canini de aur.
I-a răspuns cu o voce veche, catifelată, ca a lui Gică Petrescu pe o placă de gramofon:
— Car după mine un suflet mort, taică.
Câteva secunde a rămas pe loc. Avea senzația ciudată că, dacă și-ar fi deschis rucsacul, n-ar fi găsit nimic din ceea ce credea că e acolo.
Sumar Literomania nr. 399 (2026)
Scrie un comentariu