Note de Sonia Larian (III)

În 2015, buna mea prietenă Sonia Larian, care a plecat dintre noi în ianuarie 2016, m-a rugat să-i copiez în calculator (ca să i le pot apoi imprima pe hârtie) câteva pagini de scurte note scrise de mână, disparate, însă foarte interesante fiecare în parte. (Dominique Ilea)

Note de Sonia Larian (III)

Cadou (alături de un oboist vârât pe gât): un Alfred Brendel, au piano.

(„Vârât pe gât”, oboistul, doar mie, și doar acum. Doar acum o clipă, când mi l-aș fi preferat pe Brendel – singur.)

Iată-mă deci acum și pe mine – în rol de mare Grabatereasă! (bătrână, bineînțeles…).

Mare bucurie pe capul tău!

Dar îmi place cuvântul Grabatereasă, scris așa, cu majusculă, ca pe un fel de Mang!

Bunătatea mea – când apare – nu ține mai mult de-o secundă.

(Atâta am eu puterea să mi-o imaginez.)

Să mai explic?

Mie mi-e clar: în lipsa puterii mele imaginative – n-ar exista nici acea secundă. De care vorbeam.

Oxana!!!

Nume (ce surpriză!) deodată țâșnind, apărând ca venind de undeva de la mari adâncimi, aici, la suprafață, chiar lângă mine! Care nu l-am mai auzit, nici citit – de cel puțin 60 de ani! (Au!… Miau!)

O vrăjitoare, pare-se, Oxana, din Gogol, din Nopțile în sat la Dikanka – nemaicitit de atunci, de la 20 de ani! Și din care Nopți în sat la Dikanka, în afara acestui nume, Oxana, nici n-am reținut nimic altceva. Iar Ursi, (despre „Iar Ursi,” – sper să continui și să explic…).

Acum, aici lângă mine, pe France-Musique, numele, pare-se al unei tinere, moult talentate, Oxana și nu mai știu cum. Oxana!

Ca un câine flămând m-am repezit la mâncare. Acum, adineauri.

(Flămând și bătrân.)

Lună plină, din nou.

Oare cum o vedeți dumneavoastră astăzi, Doamnă Mițu? Deformată – în ce formă?

Romboidală, Cățelușule.

Tot așa.

Cățelu’:

– Domnule Ursi – mă mai auziți? Mă mai puteți auzi?… A murit și domnul Henri Dutilleux… Au tot murit și tot mor într-una o groază de domni și de doamne în zilele astea urâte, îl mai informează de aici de la noi Cățelu’ pe Ursi al nostru – cel de departe.

Cum obișnuiește de altfel să-l informeze în mod curent – de câte ori crede ori simte el că e cazul s-o facă.

I se adresează atunci cum se vede, direct, cu naturalețea lui perfectă, de cățel, cu simplitate – fără niciun alt protocol. Doar așa, în felul ăsta – știe el – i se poate vorbi lui Ursi.

Singurul timp care nu mi se mai pare acum pierdut – e cel în care dorm.

Deșălată…!

(Cum de nu m-am gândit până acum…?)

E chiar cuvântul.

Și chiar despre mine e vorba (dacă mai era necesar să adaug).

Păi să mă dezlănțui, atunci, de tot! Dacă-i vorba pe-așa.

Repede! Într-un Allegro Barbaro!

O saltarellă, poate… Acum, la optzeci și trei de ani!

„Stinsă”?…

Stai stinsă, atunci.

Vezi-ți de stingerea ta.

Când ești prost dispus, spunea Mazilu, nu ieși în lume. Să te afișezi cu proasta ta dispoziție. Stai frumos acasă și sparge mai bine lemne – la magazie.

Eu nu am lemne de spart, și nici magazie. Dar aș putea – și ar fi chiar bine – să șterg mai degrabă praful prin casă, în loc să scriu. (Și să mă laud în scris – că aș fi stinsă. Să strig în gura mare și în auzul lumii: sunt stinsă! sunt stinsă!)

Mult mai inteligent (și, oricum, mai grațios…) ar fi să deretic și eu puțin prin casă, să fac și eu un pic de spolvaratura. (Frumos cuvânt!)

Și să tac mâlc.

Uite că mi-a intrat și-o viespe acum, în casă. Să mă ocup mai bine de ea. (Cât pe ce era să mă apuc să mi-o descriu – în scop de exorcizare, probabil – cât e ea de infectă, de arțăgoasă, etc. Ce prostie…)

Arțăgoasă – sunt eu.

Tot Mazilu (Bătrânul Maestru):

– Se află o muscă printre noi!, exclamă deodată un personaj, într-una din comediile sale.

Dar musca era chiar muscă – asta era frumusețea – fără niciun fel de altă trimitere în text, sau de aluzie la cineva, la vreo persoană de față – să zicem.

Nu, musca era muscă, intrată chiar atunci pe fereastră, acolo în piesă – iar „printre noi”, una dintre sublimele ironii ale lui Mazilu. Și dintre străfulgerările lui geniale:

– Se află o muscă printre noi [s.m.]!

Din cartea lui Muraki mi (Moartea lui Brezoi):

„Când s-a rupt gheața, Ion Bratu a fost atât de surprins, încât nu și-a revenit prea repede. […] Abia după aceea își văzu oile plonjând sprintene – ca niște gimnaste ce se antrenau să sară calul [s.m.] – în vâltoarea deschisă pe negândite la câțiva pași de el. Brezoi rămase și el nedumerit o clipă, dar imediat, lătrând ca un nebun și patinând pe gheața de care nimeni nu se îndoise, se aruncă în fața oilor încercând să le întoarcă sau măcar să mai salveze câteva dintre bezmeticele care săreau, una după alta, ca proastele, în apă. Spre mijloc însă Dunărea era învolburată, gheața nu mai ținea, iar Brezoi alunecă încetișor sub ochii stăpânului. Îi vedea capul și-i auzea scâncetul atunci când se lăsă și el să alunece pe gheața spălată de apă și încercă să-l prindă, dacă ar fi avut un băț de chibrit sau măcar unghii mai lungi și mai tari să-l agațe. Știu și atunci, când apa îl acoperi pe Brezoi, cum știa și acum, când îi povestea Maiei, că făcuseră amândoi tot ce se putea face.”

Prima apariție a lui Mohicanu în curtea Hotelului:

„Apăruse […] flancat de doi colegi de la Facultatea de Matematică îmbrăcați în niște haine lungi de piele identice, despicate în spate, ce fluturau de-o parte și de alta atunci când înaintau [s.m.] […]. Echipajul, urmat de alți trei însoțitori în uniforma amenințătoare pe care șefii și subșefii Ligii [s.m.] o îmbrăcau în zilele acelea […].”