O căsuță în Malta ori Majorca

– Te iau cu mine la oser?

– Da. Nu am mai fost de-o viață!

– Hai, zău?

– De cel puțin treizeci de ani.

– Eu merg în fiecare sîmbătă.

– Tot acolo e, pe la fosta IRA?

– E pe Bobîlna.

– Bobîlna?

– Dincolo de calea ferată.

– Mergem pe jos. Vreau să fac mișcare.

– Nu merită cu mașina. Te iau toți dracii pînă găsești o parcare.

Dialogul l-am purtat cu prietenul Viorel. Ne-am întîlnit sîmbătă dimineața, la capăt de pod, în Mărăști. Lîngă Casa Roșie, cum i se spune clădirii care adăpostește atelierele de sculptură ale studenților Institutului de arte plastice. Am trecut peste calea ferată, pe lîngă o familie numeroasă de țigani de diferite vîrste. Toți membrii zăceau întinși pe terasament și se încălzeau la razele matinale ale unui soare generos.

Vînzătorii improvizați își făcură deja apariția, printre mașinile parcate pe trotuarele străduțelor. Sînt oameni în vîrstă ieșiți în fața caselor – proprietate personală, să își vîndă ce le-a mai rămas prin locuințe.

Mirosul de mici, cîrnați prăjiți, plăcinte și bucăți de ceafă ne anunță că am ajuns la intrare. Cartofi prăjiți, bere, ciocolată de casă bicoloră, colaci ungurești, prăjituri, sucuri, apă minerală și plată. Apă de ploaie prin băltoace, ici-colo. Trecem indiferenți pe lîngă tentațiile culinare apoi, în pas alert, pe lîngă chioșcul de unde timpanele îți sînt bombardate cu manele. Abia acum începe aventura. Călătoria printre miile de exponate aflate pe tarabe ori înșirate pe folii din plastic direct pe pămînt. E un adevărat spectacol plin de culoare și animație. „Șase perechi de ciorapi la zece lei! Bumbac pur!”, „Două jachete la 20 de lei, piele pură!” Au umor vînzătoarele de textile și piele… pură! Le pufnește rîsul și pe ele.

Nu am venit să cumpăr ceva anume. Mă bucur de spectacol și de buna dispoziție care domnește peste marea piață de vechituri. Treptat, subconștientul începe să lucreze. Mă transform, încet și sigur, într-un căutător de comori. Prin cap mi se zbenguiesc idei năstrușnice care-mi alimentează speranțe de vis. Dacă aș da, de exemplu, peste un bătrînel care, printre tot soiul de obiecte ruginite și defecte, reviste soioase, mileuri pătate, are o mapă mîncată de carii. O ridic, o deschid și… descopăr în ea cîteva desene semnate de Goya, din seria Capriciilor! Le recunosc imediat, mi se face inima purice, pielea de găină, mă trec fiori pe șira spinării. Bătrînelul habar nu are cine a mîzgălit ciudățeniile ălea, îmi dai zece lei, le iei cu mapă cu tot, zice. Sau două nuduri desenate de Modigliani pe vremea cînd se afla la Școala de nuduri din Florența. Ori o băbuță să vîndă, printre zdrențe, un mic peisaj semnat de William Turner. L-am găsit în pod, drăguță, dacă-ți place, ia-l și dă-mi cît crezi pe el! Sau să descopăr, printre vase și piulițe strîmbe, o căniță etruscă ori un inel de aur egiptean, ori monede de pe vremea lui Burebista ori măcar o fibulă geto-dacică!

M-aș îmbogăți, ce super va fi! Întîi îmi voi achita toate datoriile. Apoi îmi voi cumpăra o căsuță modestă pe malul mării, neapărat pe malul mării și neapărat pe Mediterană. În Malta, de exemplu, unde-i cald și bine, și te păzesc cavalerii, ori în Majorca, unde-i la fel, fără cavaleri. Liniște, vreme minunată, înot dimineața și seara, pescuit în timpul zilei, poate chiar scriu cîte-o pagină, dacă mă lovește inspirația, în timp ce pe fereastră îmi intră freamătul senzual al valurilor și miros de pește proaspăt. Iar o lună pe an îmi adun, pe insulă, prietenii din țară, asigurîndu-le transportul, cazarea, masa și distracția! Și le gătesc pește, fructe de mare, caviar, deserturi exotice. Și le prepar cocteiluri mirobolante!

Lătratul cîinilor de la ecarisajul din apropiere mă trezește la realitate. Viorel își cumpără un portofel cu doi lei. Cică din piele. Pură. E drăguț. Deja îmi simt picioarele. Umblăm de vreo oră și ceva.

Zărim un instrument curios. Viorel îl ridică, să-l studiem mai bine. E un soi de foarfecă ciudată. La vîrfuri are o cupă și ceva ca o greblă dublă care se răsucesc într-o parte și-ntr-alta, cînd manevrezi brațele. Parcă-i un instrument de tortură de pe vremea inchiziției…

– La ce folosește chestia asta? întreb.

Vînzătorul, un bărbat rotofei, cu obraji congestionați, răspunde hohotind:

– Habar n-am, domnule! Dacă știam, crezi că o mai vindeam?

Raționament pur! În concluzie, ne întoarcem la tarabe și luăm doi mici și-o bere, pe ritmuri de manele.