O proză de Anamaria Rodu

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză scurtă semnată de Anamaria Rodu.

MAMI TE IUBESC

Anamaria Rodu

M-am trezit cu căldura unei mici raze de soare de dimineață fix pe obrazul meu mâzgălit de carioca portocalie. Ursulețul de pluș roz încă dormea în dreapta mea. A rămas învelit cu aceeași păturică pe care i-am tras-o pe deasupra cu o seară înainte. I-am urat bună dimineața ursulețului meu și l-am luat cu mine până la baie. L-am așezat pe dulăpiorul de lângă chiuvetă și eu mi-am luat periuța de dinți roșie cu dinozauri pe ea. Nu mă vedeam toată în oglinda de deasupra chiuvetei, așa că mi-am luat scăunelul cu zâne, m-am urcat pe el și am schițat cel mai mare zâmbet știrb atunci când m-am privit în oglindă. Acum mă puteam vedea în toată splendoarea. De la mami știu că în fața oglinzii trebuie să te piepteni, să te machiezi, să dai cu tuburi de culoare care miros înțepător prin păr și să îți admiri unghiile date cu ojă. Dar tot mami mi-a spus că aceste lucruri sunt de femei mari.

Și eu pot fi o femeie mare! Așa că m-am întins până la raft să iau peria de păr. L-am pieptănat puțin pe ursulețul de pluș și apoi am început să pieptăn și părul meu blond. La spate încă era încâlcit de acum câteva seri pentru că m-am jucat de-a frizerița cu prietena mea și mi-a făcut o coadă împletită. Am lăsat-o acolo pentru că nu mă deranja părul încâlcit! Așa îl avea și Rapunzel. Și dacă prințesele aveau părul așa, înseamnă că era bine. Mami se machia des în fața oglinzii. Nu prea știam cum să folosesc un ruj sau măturica aceea pentru sprâncene. Dar din câte am văzut la mami, folosea creioane ca să își coloreze buzele și ochii. Creioane am și eu! M-am dat jos repede de pe scăunel, l-am luat pe Tiberiu, ursulețul care se uita la mine când mă aranjam și am zbughit în camera mea să mă machiez cu creioane. Păpușile mele Barbie stăteau nemișcate în casa lor mare. Le-am aranjat fiecare cameră și nu doream să le iau casa de pe covor. Asta ar fi însemnat să le mut iarăși locuința. Mami mereu îmi spunea să nu mai las căsuța de păpuși în calea ei că se împiedică, dar dacă era un om atât de mare, eu ce vină aveam? Oricum, încă nu eram machiată și voiam să fiu la fel de frumoasă ca și mama. Mereu era complimentată de tata când se colora la ochi. Poate dacă mă coloram și eu, tati urma să mă observe!

— Ce idee bună! mi-a șoptit Tiberiu.

Vorbeam des cu jucăriile mele, aveam regatul meu și ei erau apărătorii mei. Pe Tiberiu l-am primit de la tati, de aceea era preferatul meu. Așa că am luat carioca albastră și m-am dat pe pleoapa stângă. Mă uitam în oglinjoara lipită de ușa dulapului de haine. La ochiul drept am vrut să mă dau cu indigo. Sau era mov, violet? Am dat din umeri. Nu trebuia încă să știu culorile pe de rost, doamna învățătoare abia ne-a învățat să distingem stânga de dreapta.

— Arăți ca cel mai frumos copil din lume! m-a complimentat Tiberiu.

Mi-am luat la revedere de la Tiberiu, pentru că el nu avea voie la masă cu mine. Am coborât jos în grabă și m-am proptit în pragul ușii de la bucătărie. Înainte să ajung eu acolo, tati vorbea foarte răstit și zgomotos cu mami. Dar când am ajuns eu, au tăcut și nici la îmbrățișările mele nu au răspuns înapoi. Mami încă gătea clătitele și știu că erau clătite pentru că asta mâncam în zilele când nu trebuia să merg la școală. Am văzut că nu era timpul pentru micul dejun, așa că m-am dus în sufragerie unde în fața televizorului încă stătea opera mea de artă neterminată. Borcănașele de acuarelă au rămas deschise, iar apa colorată în roșu am uitat să o arunc. Pensula nu s-a întărit încă. Deci, încă mai puteam să pictez și să termin desenul. Voiam să fac un cadou mamei pentru că de ceva timp era supărată și nu mi-a spus de ce, deși cu mine încă vorbea frumos și se juca cu mine. Poate nu eram eu de vină…

Am reușit să colorez un soare în colțul din dreapta al foii. Era portocaliu. Pentru că soarele este portocaliu imediat cum adoarme și cheamă luna să se uite la noi. Mă gândeam că o idee și mai bună pentru pictura mamei era să desenez două flori. Mamei îi plăceau mult florile. Am văzut o dată cum a primit flori de la tati și a reușit să nu mai plângă. Sigur dacă desenam aceleași flori urma să fie fericită! Am luat o pensulă mai mare și am trasat tulpina florilor cu o nuanță de verde. Încercam să îmi aduc aminte ce culoare aveau florile acelea pe care le-a primit atunci… Să fi fost albastre? Cu siguranță! Așa că am scuturat pensula în apă și am pictat cu albastru închis și deschis floricelele. Mami trebuia să vadă acele flori, așa că le-am făcut cam cât de mare era și foaia. Sigur urma să mă iubească mai mult dacă îi scriam și un mesaj. Doamna învățătoare ne-a învățat să scriem în felicitările și pe cadourile de 8 martie „MAMI TE IUBESC”. Dar nici măcar nu știam dacă era 8 martie atunci când pictam pentru mami. Și ce dacă nu era 8 martie? Fiecare zi putea fi 8 martie! Mami ar fi primit cadouri zilnice cu floricele albastre și ar fi fost și mai fericită! Ce bucurie!

Am suflat pe foaie să nu mă pătez de culoare. Am zâmbit larg și am fugit în bucătărie să-i ofer mamei cel mai muncit și cel mai adorabil cadou făcut de mine pentru ea vreodată! A schițat un zâmbet și a șoptit o laudă printre lacrimi, iar tati se uita la noi două, dar nu zâmbea. Nu înțelegeam de ce în acea dimineață mami iarăși plângea. Dacă mă avea pe mine, de ce nu era fericită? Mereu m-a lăudat și m-a îmbrățișat atunci când făceam un lucru măreț. Parcă eram cel mai bun și cel mai deștept copil din lume…

Mami a lipit desenul pe perete și m-a condus la masă, față în față cu tati. Râdeam zgomotos pentru că am reușit să ne adunăm toți trei la masă datorită faptului că i-am oferit din bunătate un desen făcut de mine! Însă ei doi se uitau la mine și nu râdeau, nici măcar nu aveam în față clătitele pe care știam că urma să le mănânc. Mami voia să îmi mai spună ceva, dar treburile de oameni mari erau deja prea mult pentru mine. Știu doar că mi-a spus că tati urma să plece, însă eu încă mă uitam la tabloul cu floricele făcut chiar de mânuțele mele! Chiar eram mândră că l-a primit cu atâta drag. L-a și lipit de perete să fie văzut de toți oamenii care mai vin în vizită în casa noastră!

O iubesc pe mami! Dar nu mai țin minte ultima dată când i-am zis asta… Să fi fost atunci când a venit la prima mea serbare, sau atunci când am intrat în clasa a cincea? Sau atunci când am venit cu prima notă de zece? Sau să-i fi spus asta atunci când m-a lăsat să plec cu studiile departe de casă? Sau atunci când i-am luat apărarea în relația ei cu tata, care voia să plece de lângă noi două?

Mă plimbam stingheră cu căștile pe urechi pe străzile capitalei după o zi lungă de muncă. Nu a fost o zi atât de pozitivă pentru mine. Șeful m-a ținut peste program și m-a amenințat cu demisia, deși mi-am dat și ultimul strop de energie să termin toată hârţogăraia la timp. Mergeam agale și am dat următoarea melodie din player, era mai energică și poate reușea să îmi ridice moralul. Am trecut pe lângă niște pubele și, încercând să-mi îndes telefonul în buzunar, ceva mi-a răpit privirea. Între acele pubele, stătea rezemat un desen, probabil făcut de un copil acum mult timp. Marginea foii era îngălbenită și colțurile se îndoiau deja. Știam sigur că era un desen de copil pentru că doar ei pot desena soarele în dreapta sus în colț. Ce ciudat, e un soare portocaliu… Nu vedeam tot ce era pictat pe acea foaie așa că am tras de ea să observ ce minte creativă de copil era în acea ilustrație. Am bufnit în râs scurt. Numai copiii pot desena flori mai mari decât un soare și încă zambile albastre care se înalță până la capătul de sus al foii! Râdeam de una singură la naivitatea copilului aceluia care a putut desena așa ceva. Mi-am mutat privirea în josul desenului. Era imortalizată cea mai ludică și cea mai adorabilă propoziție pe care o poate scrie vreodată un copil. Și totuși, ce fel de suflet de adult să ai încât să o dai uitării la gunoi? Afecțiunea și munca înzestrată cu pasiune și dragoste necondiționată a unui om mic a fost aruncată de la un simplu „MAMI TE IUBESC”…
(Proza nu face referire la o situație reală – nota autoarei)

Anamaria Rodu este studentă în anul III la Psihologie, la UAIC Iași; este pasionată de scris și a debutat în literatură cu volumul „Piese de puzzle”.