Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.
În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză de Mona Saluca.
Carte de colorat lumea
Mona Saluca
Când ai trei ani, fericirea încape într-o o carte de colorat și o cutie cu creioane. Pentru câteva clipe, am din nou trei ani. Colorez. Vârful limbii îmi scapă printre buze, roz și neastâmpărat, iar o ploaie de zulufi mi se revarsă peste frunte. Ce simplă era atunci lumea! Roșul – pentru buze și maci. Albastrul – pentru cerul întins la uscat peste o lume verde, proaspătă ca iarba nouă. Iar soarele nu putea fi altceva decât un gălbenuș perfect. Ce naiba, Simina! Mama-i la urgențe și ție-ți arde de colorat? Mă cert cu mine, să nu cumva să fac vreun pas greșit. Cineva trebuie să mă pună la punct în lipsa ei. Aștept. Deja de mai bine de o oră. Pe hol e un du-te-vino de culori. Bordoul trece în grabă, urmat de două Bleumarine cu dosare-n braţe. Verdele se îndreaptă agale spre automatul de cafea, cu pete sângerii pe pantofi. Bleu și Galbena ies afară la o țigară. Lila le urmează, dar rămâne cu ochii lipiți de ecranul telefonului.Mă întreb: care o fi culoarea mea? Poate violet cu ape argintii, ca prunele pârguite. Cu margini ușor străvezii. „O dată nu poți fi și tu în rând cu lumea!” Îi aud vocea, tonul zeflemitor. O văd și cum clatină din cap, cu buzele strânse, ca atunci când ceva nu se aliniază după gustul ei. E dincolo de pereți. Dincolo de ușile glisante. Și totuși îi aud fiecare inflexiune. Trăiește în capul meu, tatuată în fiecare neuron. Și mă cuprinde groaza: dacă nu va pleca niciodată de acolo? Închid ochii. Timpul se târăște pe cadranul ceasului. Leneș. Metalic. Fiecare secundă se prelinge ca o picătură de ser dintr-o perfuzie. Stau perfect nemișcată, dar în minte colorez mai departe, ca atunci. Dacă aleg culoarea potrivită, poate aș putea repara ce s-a spart. Hai, Simina, adună-te, nu mai ești un copil, ești măgăriță mare. Vocea ei. Sau poate a mea, travestită în vocea ei. Ȋn clipa următoare, mă urăsc la fel de mult cum o uram când îmi arunca replica asta, privindu-mă triumfătoare în timp ce prietenele ei chicoteau amuzate. Îmi înfig degetele în plasticul scaunului. Să nu mă ridic, să nu dau năvală în camera de urgențe, să nu-i strig: „Aveam treisprezece ani atunci. De ce trebuia să mă umilești? Credeai că așa o să-ți vadă lumea mai bine aura de mamă intransigentă?” Lumea… mereu lumea. Conceptul ăla abstract care pentru ea era măsura tuturor lucrurilor. Cum o vede lumea, ce spune lumea, ce crede lumea. Când eram mică, îmi imaginam „Lumea” ca pe o creatură cu o mie de ochi și de urechi și o gură imensă. Nimic nu-i scăpa, vedea, auzea și judeca tot.
Trec două ore. Ȋncă aștept. Sunt obișnuită. Am patru ani și buchisesc alfabetul dintr-o cărticică cu un ursuleț. Martinel zice „A” de la automobil, albină, arici, avion. Eu zic „A” de la așteptare.
— Mama, te joci puțin cu mine?
— Hai, du-te în camera ta și desenează ceva frumos. Ne jucăm mai târziu.
— Mama, îți place ce am desenat?
— Da, da, du-te și mai fă unul.
De atunci tot desenez așteptarea. O fetiță așezată pe covor, înconjurată de cărți și jucării, privid spre ușa închisă. O fată sperând ca tata să vină s-o ia cu el, s-o ducă undeva cât mai departe. O adolescentă cu inima zvâcnind ca o turturică prinsă-n laț, așteptând prima scrisoare. O femeie singură, într-o casă goală, așteptând… Da, chiar așa, Simina. Ce mai aștepți? N-ai tot ce-ţi trebuie? Slujbă ai, casă ai, sănătoasă ești. Și ce dacă ai 42 de ani și n-ai soț și copii? Parcă alea care au sunt mai fericite? Se prefac. De ochii lumii. O știi doar, Lumea. Aia care te pândea și pe tine. Până ai zis: „Gata, Lume, mai vezi și de alții, că pe mine m-ai tocat destul.”
— E cineva aici pentru doamna Mihaela Ivancu? întreabă o Bleumarină. Mă smulg de pe scaun și încerc să-i răspund. Nedumerirea de pe fața ei îmi arată că nu mă aude, deși eu simt cum mi se mișcă buzele. Poate-i din cauza zidului. Ăla la care lucrez de când mă știu. De când am recitat greșit poezia și, drept pedeapsă, mi-a rupt în bucăți toate caietele de la școală. O cărămidă. De când am întârziat câteva minute și m-a pălmuit în stradă. Încă una. De când mi-am dat pentru prima dată pleoapele cu fard și ea a râs. „Ce te-ai boit așa? Arăți ca o sorcovă.” Alta. De când aveam inima țăndări, după ce-a plecat Val, și ea mi-a aruncat un: „Ți-am zis eu c-așa o să se termine.” Un șir întreg de cărămizi. De fiecare dată, o cărămidă. Și între ele, tăcerile alea care se întindeau între noi ca o mâzgă.
— Doamna Ivancu, e mama dumneavoastră, da? I s-au făcut analize, dar mai urmează câteva investigații. Au dus-o sus, la etajul trei.
Era cât pe ce s-o salut. Mi-au trebuit câteva secunde să înțeleg că femeia din lift, cu părul ciufulit și cearcăne adânci, sunt eu. Stai dreaptă, Simina. Capul sus. Ȋmi repet cuvintele pe care le-am auzi de zeci de ori în adolescenţă. Zâmbește. Că nimeni nu iubește fetele morocănoase. Cu Val n-am fost niciodată morocănoasă și tot a plecat. L-a gonit ea. Așa cum i-a gonit și pe ceilalți de după. Habar n-am cum îi sperie, ce le spune, dar până la urmă dau toți bir cu fugiții. În dimineața aia de octombrie, aerul mirosea a pământ reavăn și frunze arse. Val s-a prefăcut că se apleacă să-și lege șireturile. Mi-a luat mâna într-a lui și mi-a pus inelul pe deget. De atunci, nimeni nu m-a mai iubit la fel. Târziu am înţeles: în ceilalți îl căutam tot pe el. Zâmbetul ăla oprit la jumătate, exact cât să te întrebi dacă e pe bune sau ironic. Gestul cu care îmi așeza șuvița rebelă după ureche. Palmele fierbinți, nerăbdătoare să-mi guste răcoarea pielii. Pe unde-o fi acum? Am auzit că s-a însurat, are doi copii. Bine că măcar scrisorile de la el le mai am. „Iubire, număr zilele până când ajung să te țin iar în brațe și să te sărut până nu ne mai simțim buzele.” Le citesc tot mai des, în ultima vreme. Le repet ca pe o vrajă ca să mă țin pe linia de plutire.
O găsesc întinsă în pat, cu fața boțită și mâinile ca ceara. Respiră greu, în frânturi, ca și cum aerul s-ar fi fărâmițat în cioburi înainte să se elibereze din piept.
— Sunt aici, mama… ai nevoie de ceva?
Vorbele i se împotmolesc pe buze. Privirea i se oprește pe paharul gol de pe noptieră. Mă pierd pe holurile lungi, luminate de lămpi chioare, cu fața acoperită cu o mască rămasă în buzunar de pe vremea pandemiei. Mirosul de urină, dezinfectant și mâncare de cantină îmi pătrunde pe sub haine ca un abur bolnav. Prin fereastra de la capătul coridorului se vede un petic de cer unsuros ca apa după ce speli vasele. O deschid. Simt că mă prăbușesc dacă nu iau o gură de aer rece. Doamne, Simina, de nimic nu ești în stare! În loc să cauți apă, ție-ți vine să fugi ca proasta. Ace de burniță înghețată năvălesc înăuntru și mi se izbesc de față. Pentru câteva clipe, chiar înainte să se topească, se sparg în jurul meu ca niște perle mărunte.
— Cum? „Bejuterii!” Ha, ha, ha! Vai, ce hazliu!
— N-am zis așa, mama. Știu cum se spune corect.
Îmi aud glasul de copil tremurând. Rușinea se întoarce, vie. Cei mari se uitau la mine cu aerul acela ușor amuzat, așa cum privesc adulții copiii nătângi sau peltici, cărora li se împiedică limba de cuvinte grele. Ne dusesem la București, la părinții lui Nenea Mitică. Insista să nu-i zic „nene”, dar „tată” nu i-aș fi zis nici în ruptul capului. Aveam deja unul. Cel mai bun și cel mai frumos tătic din lume. E drept că nu-l vedeam prea des, dar îmi imaginam că era mereu ocupat să salveze lumea de tot felul de dezastre, ca un James Bond autohton. Nenea Mitică m-a întrebat ce i-ar plăcea lui Melișor. Așa o alinta. Ea-i zicea Miticuţ. N-am mai avut astâmpăr până ne-am întors. Parcă o și vedeam, cum i se vor îmbujora obrajii și cum o să încline puțin capul, privindu-ne pe sub gene, cum face când e luată prin surprindere. O să deschidă cutia și-o să-i râdă ochii când va vedea șiragul de perle pe care l-am ales chiar eu.
Am dat buzna pe ușă și am strigat:
— Mama, ghici ce primești de ziua ta? Bijuterii!
Mă aud rostind cuvântul cu glas tare. Silabele se topesc pe buze, ca atunci. Ceva îmi înțeapă ochii și, pentru o clipă, nu mai știu dacă sunt lacrimi sau doar mi se preling stropi de burniță pe față. Închid fereastra. În spatele meu, holul e tot acolo. Lung, alb, mirosind a moarte. Țin sticla de apă strâns în brațe ca pe o ancoră. Nu de teamă c-o s-o scap, mai mult ca să mă sprijin de ceva. Adevărul e că nu înapoi în salon vreau să ajung, ci de partea cealaltă a fricii. Mi se pare că merg desculță pe cioburi de infern. Tavanul se lasă tot mai jos, aproape să-mi atingă creștetul, iar zidurile pâlpâie stins, ca după un incendiu. Sau poate doar lumina din ochii mei s-a făcut cenușie și mată. Dar, de fapt, de ce ți-e ție frică, Simina? Mi se face frig dintr-odată. Aerul din salon se subțiază, ca o pânză gata să se rupă. De fericire. Așa e mereu.Când lucrurile par să meargă bine, încep să mă uit peste umăr, să văd de unde vine lovitura. Pe bune? Da. Pentru că nu știu nici când vine, nici cât stă. Mi-e teamă c-o să fac eu ceva s-o gonesc. Mi-e frică să mă bucur, să nu cumva să mânii stihiile. În capul meu, vocea ei. Sau poate a mea, chiar nu le mai deosebesc: „După râs vine plâns”. Zâmbesc strâmb, ca să nu se pună vraja în mișcare.
— Te ajut să bei? Așa, încet, să nu te îneci.
Nu mai poate să țină singură paharul. Așa cum stă, micșorată printre pături, cu ochii ăia rugători, pare un copil speriat că o să se piardă și n-o s-o mai găsească nimeni. Și o recunosc. Teama. E aceeași din mine, de atunci, de demult. Intra prin magazine și-mi spunea să o aștept afară, să n-o încurc. Ȋncremeneam acolo, cu sufletul nod, nici să clipesc nu îndrăzneam. Îmi țineam privirea agățată de ușa prăvăliei ca de un colac de salvare și mă ridicam pe vârfuri, să prind clipa când va ieși. Mi se părea că Lumea se făcea mare și străină, stătea la pândă, gata să mă înghită cu gura ei uriașă, ca un hău fără fund. Ȋncepeam să număr, în gând, de opt ori până la opt – cifra mea magică, amuleta care mă apăra de rău și de urât. Nu știam atunci, doar mai târziu mi-am dat seama că 8 e infinitul stând drept, în picioare, așteptând. Secundele se înfigeau în mine, se lungeau, negre și alunecoase, ca lipitorile când tragi de ele. Dacă a uitat de mine? Dacă a ieșit deja și n-am văzut-o? Dacă a plecat pe altă ușă? Dacă… dacă… Eu cui îi rămân? Vino, mama, vino. Promit să fiu cea mai cuminte fetiță. O să stau doar în camera mea și o să desenez până mi se tocesc creioanele. Întotdeauna mi se părea că trecuse o veșnicie până apărea, cu plasele și sacoșele pline. Ȋn momentul ăla o iubeam și o uram în același timp. Voiam să bat din palme de bucurie, voiam și să-i strig: „De ce mă lași singură în ghearele Lumii?”. Rămâneam, însă, nemișcată. Ȋmi înghiţeam ţipetele și lacrimile și reproșurile, să nu cumva să se supere și să mă lase baltă chiar acolo, în mijlocul orașului. Mă așez pe marginea patului. Nu știu ce să-i spun. Își ține ochii închiși. Poate-i obosită. Poate nu știe nici ea ce să spună. Oricum, noi niciodată n-am știut să ne spunem lucruri importante. Pune-ţi fularul. Nu uita să încui ușa când pleci. M-am întâlnit ieri cu vecina de la patru.
Nimic despre tăcerile dintre noi, care sunt mai adânci ca oricând. Nimic despre plecarea lui tata și a lui Nenea Mitică. Nimic despre cât de mult îmi lipsește Val. Doar cuvinte de umplutură, cu care cârpim tăcerile alea cleioase, să nu se închege și să rămână lipite de noi. Ne învelim în fraze goale, ușurele, ca să nu cădem în capcana vorbelor periculoase. Eu – ca să mă feresc de cuvintele-zăbrele cu care mă ţine închisă ca într-o carceră. Ea – ca să n-o rănească cuvintele-lamă cu care mă apăr de ea și de Lume. Eu după cuvinte-aripă tânjesc. „Siminuca.” „Iubire.” Alea pe care le aștept cu sufletul căuș. Care-mi mângâie obrajii și mă înalţă sus, sus de tot, dincolo de meschinării, de clișee, de ridicol. Siminuca. Așa-mi spunea tata și mă topeam toată. Alergam spre el, îi descheiam haina și mă cuibăream, cu urechea lipită acolo unde se auzea tic-tic-tic-ul inimii. Mirosul lui de săpun de ras era scutul meu împotriva lumii. Atunci credeam că nimic rău nu mă poate atinge. „Iubire.” Așa încep toate scrisorile de la Val. „Iubire, mi-e dor să te ating cu buzele degetelor. Fără tine mă simt ca un străin, pribegind prin lume fără ţintă. Doar tu ești acasa mea.” Am nevoie de cuvintele astea ca de un drog pe care să mi-l injectez direct în vene. Nu știu nici acum de ce a plecat Val. A dispărut pur și simplu cu două săptămâni înainte de nuntă. Poate fi iubirea, uneori, prea puternică? Te ia de pe picioare și dă cu tine de pământ cu atâta forță, încât te înspăimântă. Și atunci fugi unde vezi cu ochii. Fugi ca să te salvezi. Mi-a povestit mama, odată, o întâmplare din copilăria ei. Avea un pui de găină pe care-l purta cu ea peste tot. Îl ținea în pumn, suflând peste el să-l încălzească. Până într-o zi, când l-a strâns atât de tare, că l-a lăsat fără viață. Ăsta e singurul fel în care știe să-și arate iubirea: devastator, sufocant. De-aia am fugit toți de ea. Și eu, și tata, și Nenea Mitică. Nu cumva tot asta l-a făcut pe Val să fugă? Simina, nici tu nu știi să iubești altfel. Te-ai străduit din răsputeri să faci totul invers decât mama, dar până la urmă tot te-a ajuns blestemul. De ce ți-e frică, nu scapi. Nu așa era zicala?
— Ȋncă un strop de apă? Sprijină-te de mine. Așa… vezi că poţi? Stau încă o oră lângă patul ei. Respirația i se liniștește, adoarme. Plec. Acasă îmi torn un pahar din vinul rămas de aseară. Fumul se ridică alene din scrumieră, de parcă i-ar fi pierit și lui cheful de viață. Se răsfiră pe tavan, se prelinge pe pereți și mă gândesc că toată camera sunt eu, iar fumul e singura liniște care mai are răbdare cu mine. Ȋncerc să alung din minte tot ce a adus ziua asta, umbre, griji. Oricât mă chinui, imaginile nu pleacă. Și atunci îmi trece prin cap că poate nici nu vreau să plece. Că-mi place să îmi țin mintea ocupată, chiar și cu gânduri negre, numai să nu ajung să simt golul ăla din mine, golul ăla care stă și așteaptă, cuminte, ca și cum ar ști că într-un final tot va trebui să-l privesc în ochi. Strâng pleoapele și-mi repet mantra învățată la cursul de mindfulness: „Libertatea e singura formă de fericire”. Of… nicăieri nu scap de ea. De fericire. Cuvântul ăsta se ţine de mine ca scaiul. Fe-ri-ci-re, zic cu glas tare și parcă mi-ar scârțâi nisip între dinţi. La urma urmei, ce e fericirea? Pentru mine, e un timp și un spațiu, sacre, doar ale mele, unde mă retrag să-mi reîncarc bateriile. Ca amintirile cu tata sau scrisorile de la Val. Amintirile le ţin legate de suflet. Scrisorile le-am legat cu o panglică violet, ca prunele pârguite. Apăs telecomanda. Sunetele se răspândesc prin mine ca o otravă dulce. Love is a losing game, one I wish I never played. Oh, what a mess we made. And now a final frame, love is a losing game. Mă duc în dormitor și deschid sertarul. Spaima mă mușcă întâi de genunchii care nu mă mai ţin. Apoi urcă, se strecoară printre coaste ca un șarpe și își înfige colţii drept în inimă. Deschid de-a valma uși, golesc pe covor toate sertarele. Casa se întoarce pe dos, ca o rană deschisă. Ȋn camera ei, ascunsă printre cămășile de noapte, panglica. Cum te-a lăsat inima să faci așa ceva, mama? De ce, mama, de ce? Strig la ea, așa cum am făcut întotdeauna, să se audă doar în capul meu. „Trecutul te ţine pe loc, Simina. Lasă-l să plece, șterge-l cu buretele!” Îmi astup urechile, însă glasul ei pătrunde totuși printre degete, alunecă prin mine, se adună în colţul ăla de minte unde doare cel mai tare. Urletul îmi izbucnește din piept, se rostogolește prin cameră, lovindu-se de pereţi. Apoi se așază peste mobilă, amestecându-se cu praful. Mă ridic încet de pe podea. Iau buretele. Şterg masa, apoi raftul. Pun toate lucrurile la locul lor. Fac ordine. Ȋn casă. Ȋn lume. Ȋn mine. Fac exact ce făceam când aveam trei ani. Încerc să repar ce s-a spart. Să pun bucățile la loc. Colorez din nou. Peste gri — roșu. Peste gol — albastru. Peste tăcere — verde. Hai, Simina, nu-i greu. Roșu – pentru întotdeauna. Albastru – pentru niciodată. Verde – pentru…
N.a. Versurile și muzica piesei „Love Is a Losing Game” sunt semnate de Amy Winehouse. © 2006 Island Records (UMG/Universal Music Publishing Group)
Mona Saluca s-a născut în România și a crescut în anii ’70 și ’80, în timpul dictaturii ceaușiste. A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii de Vest din Timișoara. După căderea comunismului, a studiat, lucrat și locuit în cinci țări din Europa. În prezent trăiește în Germania și predă Comunicare interculturală și Probleme sociale internaționale la Universitatea de Științe Aplicate din Frankfurt. Ȋn septembrie 2025, a câștigat, cu o proză scurtă, premiul întâi la concursul trimestrial organizat de „Revista de povestiri”. Tot în 2025, a finalizat scrierea unui roman-autoficţiune, a cărui poveste este plasată în Timișoara anilor ’70, și care urmărește viața unui copil ce învață să deslușească o lume construită pe contradicții. A scris această carte cu speranța ca poveștile istorisite să contribuie la conversațiile mai ample despre pericolul totalitarismului.
Sumar Literomania nr. 389-390 (2025)
Scrie un comentariu