Avanpremieră Nr. 172

Splendidul mistreț (II)

Pe Odile am iubit‑o, pentru că era nebună, ca mine, umbla peste tot cu un evantai galben, nu‑i păsa de pădure, și mai ales de oameni, căci pădurea tăcea, mai exact: vorbea cu totul altfel decât lumea, lumea aceea la care se refereau mereu mama și părintele meu, ce o să zică lumea, ce vor spune oamenii, ce‑mi păsa mie cine ce va spune, când, în timp ce toată viaţa mea, exceptând o perioadă extrem de scurtă, se scurgea totuși sub semnul acelor puncte de vedere cu care nu aveam nimic în comun, și nici Odile nu avea, scălâmbă se împiedica în pădure, păsărică! striga fericită, ultima silabă o striga scurt și înalt, niciodată n‑o părăsea dulcele ei franţuzism, și asta îi stătea foarte bine, ferigă!, striga altădată, striga tot timpul, chicotea, chiuia de fericire, nici nu înţelegeam de ce‑i atât de fericită, poate pentru că eu nu puteam fi, Dumnezeu îi pedepsește pe cei care așteaptă ceva de la el, care se bazează pe el, nu‑i voie să te bazezi pe el, să aștepţi sau și mai rău, să te aștepţi, pe el trebuie, pur și simplu, să‑l înţelegi, și nu doar atât, trebuie să accepţi ce ți se întâmplă prin el, iar fericirea nu trebuie s‑o cauţi, ci s‑o întâlnești în tine însuţi, iar Odile a găsit‑o, știa să se bucure de orice, dar nici nu‑i bun acest știa, nu exista în ea nimic preștiut, nicio intenţionalitate, plutea prin pădure cu micuţa pălărie albastră, se clătina pe picioare printre copaci de parcă nici n‑ar fi știut unde se află, dispărea câte‑o jumătate de oră, aproape muream de frică, atât de mult mă temeam pentru ea, apoi năvălea râzând și ţipând sau mai degrabă apărea împleticită de undeva, pasărea presură!!! striga cu vitalitate, iar r‑urile erau atât de aristocrat franceze, deși nu‑i păsa câtuși de puţin de aristocraţi și aristocraţia lor, cu nimeni n‑am râs mai mult de cele două figuri ridicole, care erau mama și tata, odată și‑a făcut apariţia din pădure gonind pe spinarea unui mistreţ, am încremenit de‑adevăratelea, colţii!!! mistreţului!!! a șuierat Odile, și încă ceva, dar nu puteam auzi totul, niciodată n‑am mai văzut ca un animal sălbatic să fie atât de blând ca mistreţul acela, a ieșit tropotind din desiș, de parcă un trunchi de copac s‑ar fi prăvălit într‑o sală goală, și totuși i‑am văzut pe rât că nu vrea să rănească pe nimeni, iar pe Odile o adora de‑a dreptul, dar nici nu putea fi altfel, cine se poate bucura atât de mult de viaţă precum era în stare Odile, acela nu poate fi decât iubit, pentru că împarte dezinteresat speranţa.

A murit de ciumă, în marea epidemie de ciumă a tinereţii mele, minunatul ei chip de fată s‑a transformat într‑o imagine a suferinţei, trupul ei fericit s‑a umplut de bube, puţea, și totuși a rămas frumoasă și fericită, radia de fericire, gemea de durere, era leoarcă de febră, iar când suferinţa îi îngăduia, mărinimoasă, să respire, nu striga decât Katerina! cu acele r‑uri graseiate disperant, cu acel accent înălţător, Katerina!, viaţa e frumoasă, pentru că va veni moartea! atât de acută și scurtă a fost ultima silabă a morţii, încât mi‑a provocat ura veșnică, pentru că acum am și văzut‑o, înșelând‑o și eu astfel pe cea pe care am iubit‑o cel mai mult la vremea aceea.

Dar nu numai că înșelăm mereu, în toate împrejurările, căci o facem deja și prin faptul că promitem lucruri pe care e imposibil să le împlinim, iubirea n‑a fost croită după viaţa și pe măsura omului, dragostea și mai puţin, crezi sincer când spui asta și nu recunoști că te afli în afara lumii, că pentru tine pe veci e cu totul altceva, pentru că nu te afli în timpul la care faci referire, astfel că e și nu e adevărat ceea ce spui, dar nici celălalt nu‑i preocupat de această ambiguitate, pentru că nu există pe lume nimic mai inechivoc decât iubirea și dragostea, te dăruiești cuiva, te dăruiești în totalitate, nu pregătești liste, nu cumpănești, nu‑ţi iei precauţii, te arunci cu capul înainte și nu vrei să ieși la suprafaţă, numai că tocmai viaţa te smulge afară, nu renunţă la datul ei, ţine la drepturile ei, la timpul ei crestat cu migală, metodic, la timpul acela care ucide viaţa însăși.

Nu voi uita niciodată ziua în care a sosit Odile, știam că‑mi vine o guvernantă, mi‑au anunţat și asta cu tot atâta stângăcie ca și vestea privitoare la nefericitul meu soţ, Katerina, trebuie să ne gândim la educaţia ta, a spus tata cu chipul grav, de parcă s‑ar fi pregătit să mă îngroape, aproape că am izbucnit în râs, s‑au îngrijit și până atunci până peste cap, naiba avea nevoie, eu sigur nu, rugăciune înainte de fiecare masă, smerită înclinare a capului la orice întâlnire, mulţumesc după fiecare fel la masă și, firește, un mulţumesc și mai ceremonios la sfârșitul mesei, trebuia să le mulţumesc că mi‑au fript puii de găină, cum spunea tata, care n‑a fript, bineînţeles, niciun pui de găină, nu făcea decât să vorbească ­despre operaţii, că am prăjit știuca, am fiert păstrăvul, că am pregătit buretele‑babei, că am înmuiat miez de franzelă albă în supa de pui, oare dumnezeul puilor de găină se bucură la auzul acestora, am întrebat odată cu faţa inocentă, dar al păstrăvilor și al știucilor, am adăugat repede, înainte de a apuca să mă întrerupă, mama aproape că a leșinat, și‑a împreunat mâinile pentru rugăciune, tata m‑a privit chiorâș și mi‑a răspuns că vom afla dacă‑i invităm, până atunci e de‑ajuns să‑i mulţumim pentru tot acelui unic Dumnezeu pe care îl cunoaștem noi, dar eu nu cunoșteam niciunul, îl asediam zadarnic, nu mi‑a răspuns niciodată, nu mi s‑a arătat, sau nu l‑am văzut eu când ar fi trebuit? îmi spun că dacă nu m‑am întâlnit cu el înseamnă că l‑am căutat, ceea ce înseamnă că există, uneori cugetam și eu într‑un fel asemănător și multă vreme am sperat, dar acum, când aștern pe hârtie această autobiografie, nu mă mai amăgesc cu nimic.

Deci rugăciuni, mulţumiri, plecăciuni respectuoase, din astea se compunea educaţia mea, nu știu când se va înfiinţa instituţia care va interzice educaţia copiilor, sau o va constrânge măcar la cadrul cel mai restrâns, căci dacă își consacră viaţa educaţiei unii precum părinţii mei, atunci niciodată în viaţă nu vei afla ce este libertatea, eu am avut noroc cu mine însămi, dar și cu Odile, iar mai târziu cu cel fără de care n‑aș fi simţit că am trăit, Odile a sosit la trei zile după anunţul făcut cu o mină sumbră de tatăl meu, o caleașcă a adus‑o în cetate, m‑am dus în întâmpinarea ei împreună cu părinţii, George, servitorul cu origini engleze, a ajutat‑o să coboare, adică ar fi ajutat‑o dacă Odile n‑ar fi sărit jos și n‑ar fi luat‑o la fugă cu pantofii ei roșii prin curte, bocceluţa ei galbenă plutea în vânt, s‑a uitat la cele șapte turnuri care îi făceau nemăsurat de mândri pe părinţii mei și a izbucnit pe neașteptate într‑un hohotit irepresibil, mama și tata s‑au privit indignaţi, mult o să se mai roage pentru iertare, m‑am gândit obraznică, râturi, a spus Odile când a reușit cumva să ia aer, astăzi deja știu că n‑a spus asta, dar atunci așa s‑a auzit, cu un u deosebit de lung, cu r‑ul venind straniu la sfârșit, moale și cochet, de ţinut minte pentru totdeauna, și‑atunci deja știam că pe Odile nu se poate decât s‑o iubești, că o voi iubi pe Odile, și cu atâta dragoste m‑am uitat la părinţii mei, încât s‑au prins unul de altul îngroziţi.

Fragment în avanpremieră din romanul „Splendidul mistreț”, în curs de apariție la Editura Curtea Veche

 

Susține Literomania

Despre autor

Péter Demény

Péter Demény

Péter Demény (n. Cluj, 1972): scriitor, publicist, traducător, profesor la Facultatea de Litere a UBB Cluj. A tradus „Cartea de la Metopolis” a lui Ștefan Bănulescu și „Povestirea Țiganiadei” de Traian Ștef. De asemenea, a mai tradus și două romane de Daniel Bănulescu: „Te pup în fund, conducător iubit!” și „Diavolul vînează inima ta”. E redactorul revistei literare „Látó”. Volume: „Ikarosz imája” („Rugăciunea lui Icar”) – versuri, 1994; „Bolyongás” („Rătăcire”) – versuri, 1997; „A menyét lábnyoma” („Pe urmele nevăstuicii”) – studii, eseuri, recenzii, 2003; „Meghívó minden keddre” („Invitaţie pe fiecare marţi”) – publicistică literară, 2004; „Visszaforgatás” („Reluare”) – roman, 2006; „A fél flakon” („Flaconul golit pe jumătate”) – versuri, 2007; „Ágóbágó naplója” („Jurnalul fetiţei mele”) – versuri pentru copii, 2009, „Ghidul ipocriților” - eseuri (Polirom, 2013), „Kolindárium” (2015), „Lélekkabát” („Paltonul sufletului”- idem), „Apamozsár” („Măcinatul tatălui” - eseu, 2016), „Portrévázlatok” (schițe și portrete - idem), „Sünödi és a trallalla” („Ariciul lunatic” - povestioare, idem). Eseuri, articole şi versuri în româneşte în „Observator cultural”, „22”, „Bucureştiul cultural”, „Ziarul de duminică”, „Liternet”, „Apostrof”, „Teatrul azi”, „Corso”.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: