O proză de Sorin Smărăndescu

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză scurtă semnată de Sorin Smărăndescu.

Rătăcit

Peisajul e schematic. O coamă de munte, un soare băltit în suc propriu, ceva verde pe marginile zgârcite ale unei plaje sufocate de o mare excesivă, debordantă, câteva siluete ce ar putea fi la fel de bine oameni, furuncule transfigurate, bolovani. Habar nu am de unde am mai luat și magnetul ăsta sau cine mi l-a adus. Faptul că este etichetat cu numele unei stațiuni de la mare mă intrigă și mai mult. Am fost, într-adevăr, acolo într-o vară acum trei-patru ani, însă nu-mi amintesc să fi cumpărat vreun magnet. Deschid ușa frigiderului, iau cutia de lapte și-mi torn un pahar pe care îl dau pe gât pe nerăsuflate. Întotdeauna fac așa când mă trezesc după o noapte lungă de scris, citit și fumat la greu. Nu știu de când mi-a rămas în cap chestia asta, că laptele e antidot pentru intoxicația tabagică. Laptele rece îmi alunecă ușor pe gât, îl simt cum își face drum prin stomac și intestine, plămâni, coaste, până jos în tălpi și lateral, în palme. Degetele mi se mișcă mai ușor acum. Îmi târșâi picioarele goale pe parchet și mă prăbușesc la loc pe canapea. Închid ochii și aștept să mi se limpezească creierul. Ascult zgomotele din casă, care nu-s prea multe, și încerc să le deslușesc pe ale ei. Cel mai probabil e în baie. Dincolo de torsul electric al frigiderului și ciripitul deranjant de vesel al unei păsărici care-mi bate step pe pervaz, fix în ceafă, disting susurul apei de la chiuveta din baia de sus. Ceea ce mă bucură, fiindcă asta înseamnă că ne-am trezit cam în același timp. Mai prind un zumzet de televizor sau video pe telefon mobil, radio, nu e sigur, cu puțin înainte ca niște pași grei să iasă din dormitor și să coboare scara alene, apropiindu-se de mine. Mihai. Rahat, uitasem de el.

-Hai, salut. Ai făcut ochi, bătrâne?

-Bătrân e tac-tu.

Se lasă lângă mine, se întinde, își trosnește oasele și tace. Mi-e greu să deschid ochii, mi-e lene să mai zic ceva.

-Ai stat mult azi-noapte? Ți-ai băut laptele?

-Îhîm.

Dacă ar fi vreo muscă prin apropiere, i-am auzi bâzâitul. Dar așa, ascultăm amândoi susurul apei din baia de sus. Mihai nu e prost, înțelege că nu am chef de mutra lui dis-de-dimineață sau, în fine, când mă trezesc târziu după-amiaza, după o noapte albă. Pe Maia aș vrea să o văd, dar întârzie în baie.

-Vrei să-ți fac un masaj? Să te remontez?

-Du-te dracu’.

De obicei ne distrăm copios din orice căcat, dar la ora asta nu-mi pică bine nimic. Deși știe chestia asta, Mihai e nerăbdător, nu se poate abține să-și bage cheia în contact și să-și pornească motoarele imediat ce se ridică din pat. Eu nu sunt deloc așa. Îi tolerez toate slăbiciunile, dar cu efort.

-Ne gândeam că termini mai repede aseară și vii sus, te-am așteptat.

-Am vrut dar nu am putut. Am avut mult de scris și m-am enervat că nu-mi ieșea nimic. Am tot insistat până s-a făcut dimineață.

-Dar despre ce mai scrii acum?

-Despre doi săraci care-mpart o proastă. O floare și doi grădinari. Din astea.

-Mișto.

Deși încă nu-mi vine să-mi desfac pleoapele, îi văd rânjetul lățit pe față. Lui Mihai îi place la nebunie să mă întărâte, mai ales când mă vede frustrat.

-Maia, mai ai mult? Am nevoie la baie.

Dar Maia nu-i răspunde, probabil că nu-l aude. Îmi iau o pernuță și mi-o pun pe față. Apoi mă întorc pe partea cealaltă și mi-o pun pe ureche. Nu am chef să-l aud pe Mihai. De fapt nu am chef să aud nimic în afară de curgerea laptelui rece prin mine. M-am chinuit prea mult azi-noapte să ignor chițăiturile lor și să-mi văd de scris. Și cumva mă apucă panica. De luni de zile încerc să adun texte pentru o carte, să le definitivez și să le organizez, să le leg coerent pentru volumul meu de debut la care visez de, nu știu cât a trecut, doi ani de când mi-a venit ideea, dar nu-mi ies cum aș vrea. De fiecare dată când recitesc câte o bucată, îmi dau seama de scăpări, parcă nu se leagă nimic cu nimic, mă reapuc să corectez, să modific, să tai, până când textul inițial devine de nerecunoscut, ajung la cu totul altceva, nu mai știu de unde am pornit și unde voiam să ajung, sunt complet pierdut. Și mă apucă disperarea. Spun cu emfază, oricui mă întreabă, că timpul nu are nicio relevanță, nu există, însă resimt o criză de timp gravă pe care mi-e rușine să mi-o recunosc de parcă ar fi o boală venerică. Poate că asta și e de fapt.

Într-un târziu ușa băii se deschide, îmi deschid și eu ochii, și Maia se ivește ca o zeiță în capul scării în halatul ei alb, ne privește de sus dezlipită de realitate și începe să coboare maiestuoasă. Vine și se înghesuie între noi, ne pune mâinile pe câte un picior și ne salută:

-Sunteți niște porci amândoi. Nu aveți maniere și habar nu aveți cum să vă purtați cu o domnișoară.

-Ei, că…

-Mihai, tu să taci. M-ai îmbătat ca să profiți de mine, eram sigură că așa o să faci. N-ai pic de rușine și nici milă și nici bun-simț. Iar tu, scriitorașule, nu ai cuvânt. Mi-ai promis că nu întârzii. Te-am așteptat ca o proastă să vii să mă salvezi din ghearele jegoase ale acestui monstru alcoolic. Ce încredere pot să mai am în tine? M-ai dezamăgit total.

-Ei, că…

-Nu vreau să mai aud nimic. Îmbrăcarea. Ieșim în oraș. Veți plăti scump pentru suferința pe care mi-ați provocat-o.

Ne conformăm, nu e cale de întors. Ne îmbrăcăm și ieșim în oraș. Alegem unul din barurile care ne plac pentru că nu sunt frecventate numai de studenți săraci ca noi, obligați să împartă chiria unui apartament sau duplex la doi, trei, patru sau cinci sau cât o mai fi spațiu disponibil, ci și de artiști, scriitori, actori, pictori, familii, burlaci și așa mai departe, în general intelectuali cu gusturi cultivate măcar în ce privește muzica, pentru că aici muzica e atracția principală, punctul de interes care ne leagă pe toți, rockul și jazzul, playlist-ul lui Tavi, sufletul, animatorul și proprietarul locului. Dimpreună, evident, cu băutura diversificată și ieftină, plus cafeaua la ibric. Și, esențial, permisiunea de a fuma în spațiu închis în ciuda legii care interzice acest lucru. Atunci când am descoperit locul, m-am întrebat cum face Tavi să eludeze legea, dacă dă șpagă sau are relații la primărie, poliția locală sau serviciile secrete. Nu mi-am bătut capul prea mult și nici nu l-am întrebat vreodată, m-am bucurat de oportunitate, m-am împrietenit cu el și mi-am cărat toți prietenii în barul lui. De-aia acum mă bucur de o masă a mea, cuibul meu preferat când vin aici, și uneori de câte o băutură la alegere din partea casei, ca pentru clienți fideli ca mine.

-Maia, ăsta scrie despre noi.

-Care noi, Gabi?

Nu are rost să răspund, de altfel nici nu am când, pentru că Mihai se grăbește să verse tot.

-Despre noi trei, mă. Cică suntem doi fraieri și-o proastă.

-Doi săraci.

-Săraci știu că sunteți, dar tot plătiți, asta v-o promit. De ce sunt proastă, mă, Gabi? Adică ai dreptate, sunt, pentru că m-am combinat cu voi doi în loc să-mi văd de treabă și să iau o garsonieră cu Mirabela, cum mi-a propus fata. Dar asta spun eu despre mine, că am tot dreptul. Tu cu ce drept mă faci proastă?

-… E așa, cu simpatie.

-Și de când ai început să mă simpatizezi tu așa tare, de când nu mai urci în dormitor?

-Am de scris.

-Scrii pe dracu’. Freci buha. Bei singur și fumezi două scrumiere pe noapte. Ce dracu’ ai? Nu te mai recunosc în ultima vreme.

-Lasă, iubito, că mă ai pe mine.

-Mihai, scutește-mă.

Condescendent dar împăciuitor, așa cum vrea să pară, Mihai își pune un braț pe după gâtul meu și pe celălalt pe după gâtul Maiei, ceea ce ei pare să-i displacă serios.

-Și Gabi tot pe mine mă are, îl scot eu din pasa asta proastă. Adică nu de proastă ziceam, înțelegi. Hai că mi-a ieșit ca naiba.

Se pune pe râs ca un apucat. Și nici măcar nu a băut cine știe ce. Maia îl privește lung, eu prefer să nu mă uit la el, îmi scald privirea prin bar pe figurile consumatorilor, de la Tavi la fata de la tejghea, de la mesele învecinate afară, în înserarea din stradă.

-Mda, noi ne avem toți trei unul pe celălalt, așa știam. Mă, băieți, voi aveți ceva să-mi spuneți? Așa, ca să nu rămân proastă cum mă vezi tu, Gabi.

-Păi, ce să-ți spunem, Maia? Pentru noi ești iubire, zeița mea. Dacă n-ai fi tu nu știu ce că…

-Mihai, taci în puii mei. Vreau să-l aud pe Gabi. Zi, mă.

Nu știu ce să-i spun sau, chiar dacă mă prind unde bate, nu știu cum să-i spun și nici nu am chef. E prea complicat, nici eu nu înțeleg bine despre ce e vorba, încă nu m-am lămurit, nu mi-e foarte limpede ce ni se-ntâmplă. De-aia probabil de la un timp încoace am început să-i evit pe amândoi.

-Nu știu, Maia. E complicat. Sau e atât de simplu încât mi se pare neverosimil și prefer să cred că e mai complicat. Îmi pare rău. Iartă-mă.

-I-auzi, vorbește domnul scriitor.

După schimbul ăsta de replici, derulat pe Janis Joplin – Ball and Chain (Live at Monterey), se lasă o tăcere ursuză între noi, pe care nu pot decât să mă bucur că Tavi o aruncă în aer cu Depeche Mode – Shake the Disease (Top of The Pops). Pentru o vreme nu ne mai auzim, boxele aproape că cedează de vibrația bașilor. Încep să zbier împreună cu tot barul, understand me, nu bănuiam că sunt atâția depeșari aici în seara asta. Și deodată începe să mă doară cumplit. Îl prind pe Mihai de braț.

-Hai să ieșim. Nu mai pot.

Rânjește cu toți colții la vedere la un deget de fața mea și zbiară și el necontrolat, understand me, understand me, dar nu mă vede. Mă ridic de pe canapea sub privirile negre ale Maiei.

-Ce faci?

-Trebuie să ies, să plec. Trebuie să termin ce am început să scriu aseară.

Nu mai am aer, asta aș vrea să zic de fapt. Mă sufoc aici cu voi, cu tine, cu ei.

-Mihai, mai stai?

-Pleacă, nu te aude, du-te. Și scrie despre tine, lasă-i în pace pe ceilalți. Lasă-ne în pace. Ești groaznic.

-Mihai.

-Pleacă, Gabi, lasă-l în pace. Du-te.

-Ne vedem acasă.

Muzica se oprește brusc, Tavi derulează febril playlist-ul, Mihai recade în realitate.

-Ce faci, Găbițule, pleci? Cui ne lași, drăguțule? Mă abandonezi tu pe mine? Nu vezi ce mișto e atmosfera? Hai, mai stai. Mai stai puțin pentru mine.

-Lasă-l să plece, nu e în apele lui.

-Plec, Mihai. Mai stați sau mergem?

Vino cu mine, aș vrea să-i spun.

Ies în stradă singur, transpirat fleașcă. Mă îndepărtez în întuneric și-mi dau seama că tremur necontrolat. Mâine încep să-mi caut cazare.

Sorin Smărăndescu s-a născut în 1971 la Timișoara, a debutat în 1995. Scrie poezie și proză scurtă. Autorul volumelor „de vorbă cu Su(s)pusul” (poezie, 2000, Eubeea), „blurat” (poezie, 2011, Brumar) și „reverse motion” (proză scurtă, 2011, Eubeea). A fost inclus în antologiile „Meridiane lirice – 113 poeți contemporani” (2013, Armonii Culturale) și „Aripile cenușii ale păsărilor pe liniile de înaltă tensiune (Antologia Mornin’ Poets II)” (2024, Editura Brumar). Laureat, în 1998, al premiului Editurii Institutul European la Festivalul Naţional de Poezie „Junimea” (ediţia a VI-a), Iaşi, și al premiului revistei „Minerva” la Festivalul Naţional de Poezie „Gheorghe Pituţ” (ediţia a III-a), Beiuş. A publicat în diverse reviste literare: „Orient latin”, „Orizont”, „Convorbiri literare”, „Luceafărul”, „Mafia Sonetelor”, „Revista de povestiri”, „Literomania”, „OPT motive/Ficțiunea”, „Noise Poetry”, „LiterNautica”, „Sud”, „Steaua Dobrogei”, „Timpul Chișinău”, „Banchetul”, „WordCity Literary Journal” (Canada), „Familia”, „Planeta Babel”, citestema.ro/Kooperativa poetică, „Prodigy Magazine” (SUA) și altele.