O proză de Dana Banu

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză de Dana Banu.

Viața și moartea Deryei din Sinop

Lumina de noapte mă face o femeie roșie/ În timp ce lămâii din grădină sunt plini de sori mici și galbeni./ Departele nu vine niciodată la tine/ Tu mergi spre departe. – Didem Madak, „Ce știi tu despre dragoste, domnule?”

Un val uriaș de lumină inundă încăperea. În plină iarnă, o adiere stranie de primăvară acoperă viața și moartea Deryei.

Adânc și departe în Nord, în ținutul ei natal din Anatolia, într-un sat din provincia Sinop, familia Deryei a țesut – pe lângă covoarele grele făcute în atelierele lor de nenumărate generații pierdute în negura secolelor – și tot felul de istorii despre ea.

Unii spuneau că ar fi pierit răpusă de vreo boală a dragostei. Alții erau siguri că stă bine ascunsă și păzită prin vreo închisoare. Mulți credeau că își schimbase numele și se căsătorise cu vreun om bogat și fără suflet.

Derya a trăit însă o viață oarecare dar a ei, în mijlocul unei metropole ce se lăsa cu greu cucerită, dar pe care, dacă ajungeai să o privești o dată, era îndeajuns să nu o mai uiți. Lăsase totul în urmă și devenise fiica Istanbulului.

Când i se făcea dor de ținuturile natale, Derya mergea la Çarşamba sau la Samsun. Niciodată la Sinop. Îi plăcea să privească atentă și liniștită cerul de deasupra râului Yeșilîrmak. Prietenii istanbulezi râdeau de ea. ,,Cerul e peste tot același!”, îi spuneau. ,,Omul care îl privește nu se simte însă la fel peste tot”, le răspundea Derya.

Mergea întotdeauna singură acolo și nu stătea mai mult de două sau trei zile. Străbătea străzile la întâmplare. Privea oamenii. Apoi se întorcea acasă, pe mica ei stradă în pantă, pavată cu piatră cubică, din Istanbul.

Dintotdeauna știuse că urma să plece într-o zi și să nu se mai întoarcă, în orașul ei natal.

Totul a început demult, în copilărie, când a cunoscut-o pe Doamna Marjorie. O franțuzoaică înaltă, cu ochi verzi și buze frumoase, date cu un ruj roșu de rodie sângerie. Rochii din mătase. Pantofi cu baretă. Mici pălării din fetru și catifea ce îi dădeau un aer elegant și vetust.

Femeia părea rătăcită – nimeni nu știa cum și de ce – prin mica așezare din provincia Sinop, unde era profesoară de muzică. Madame Marjorie locuia vizavi de ei și era singurul om de care copilul Derya a fost vreodată apropiată atât timp cât a trăit acolo.

Într-o zi franțuzoaica i-a spus: ,,imaginează-ți o lume în care ți-ai dori să trăiești, apoi construiește-o în viața ta de zi cu zi, în realitate”.

De atunci, fiecare pas al Deryei a însemnat apropierea de lumea pe care și-o dorea.

Pe când avea vreo 10 ani, a văzut la televizor un documentar despre străzile Istanbulului. Orașul se apropia de lumea aceea pe care Derya și-o imaginase ca fiind perfectă pentru ea.

Câțiva ani mai târziu – după ce a terminat liceul – a lăsat totul în urmă și a plecat.

Doamna Marjorie murise în anul acela într-un accident de mașină. Fără ea nimic nu mai era la fel acolo, în Nord. Ai ei – niște străini. Prieteni nu avea.

Toți o priveau ca pe o ciudată. Într-un fel și era. Nu făcea parte din lumea lor. Derya avea o lume a ei pe care și-o imaginase și pe care trebuia să o construiască.

Odată ajunsă la Istanbul, s-a înscris la o școală de arte din Șișli. A ajutat-o o femeie pe care a cunoscut-o în autobuzul ce a adus-o în oraș. O femeie care a fost impresionată de voința fetei și de sinceritatea cu care i-a spus că merge la Istanbul să creeze lumea pe care până atunci doar și-a imaginat-o.

O femeie care toată viața a stat în umbra altora: a părinților ei bogați, a soțului ei la fel de bogat precum părinții, a copiilor ei alintați, gălăgioși, indiferenți și fără vreun rost, care le cereau doar bani, fără să îi iubească sau să își fi găsit vreo profesie sau vreun drum al lor în viață.

Siguranța fetei care s-a ridicat într-o dimineață, și-a aruncat în micul rucsac de umăr două haine, și-a luat economiile pe care le-a strâns toată copilăria și adolescența ei pentru a ajunge la Istanbul, a lăsat un bilet pentru cei din casă în care le spunea că pleacă și nu are de gând să se mai întoarcă vreodată acolo, a făcut-o pe femeie să rămână lângă Derya ca umăr de sprijin și prieten de nădejde, până la moarte.

Nu se știe ce s-ar fi întâmplat cu Derya dacă nu ar fi întâlnit-o în autobuzul acela prăfuit, cu oameni abătuți și încovoiați de muncile zilelor.

Dar ce rost are să ne întrebăm?! Ce se întâmplă e de cele mai multe ori mai important decât ce s-ar fi întâmplat sau, cum spun istanbulezii mereu: nimic nu e întâmplător, ce se întâmplă trebuia să se întâmple.

Orașul și lumea născută în imaginația copilului și mai apoi a adolescentei Derya nu erau întâmplătoare. Imaginația nu e o întâmplare, așa cum memoria și prevestește, nu doar aduce aminte.

Fina rețea a interiorului uman. O zbatere de aripă în zbor e viața omului și călătoria lui de la naștere până la moarte e plină de semne și simboluri pe care, dacă le-ar descifra sau măcar le-ar băga în seamă, ar învăța poate liniștea și frumusețea nemăsurată a timpului cel etern. Astfel lumea oamenilor ar deveni una a armoniei și a serenității.

După ce a intrat la școala de artă din Șișli, Derya s-a alăturat unui grup de tineri guralivi, mereu veseli, plini de încredere în viitor. Băteau străzile împreună. Își spuneau că revoluționează arta și chiar încercau să o facă. Intrau prin anticariate. Devorau cărți. Ascultau discuri prăfuite prin vechi consignații pierdute pe străduțe întortocheate. Se uitau împreună la filme mai noi sau mai vechi.

Derya privea minute întregi florile colorate din gălețile florăreselor care împânzeau bulevardul Valikonağı. Își cumpăra simit zilnic de la Burak – vânzătorul ambulant de pe strada Ergenekon.

Își punea pe noptieră încă de cu seară, lirele pe care urma să i le dea a doua zi Uncheșului Mehmet care vindea suc de rodii. Bătrânul zâmbea fericit când o vedea apărând din capătul străzii și o dată pe săptămână nu voia să îi ia banii. De sărbători îi punea deoparte câte o sticlă mare cu suc și i-o oferea în dar.

Nu trecea o săptămână fără schimbe două vorbe și să îl încurajeze pe Erkan, vânzătorul de la magazinul de pește, care era mereu nemulțumit de slujba lui, fiind convins că nu va reuși niciodată să facă nimic important în viață.

Nu de puține ori privea încântată la culorile roz și bleu ciel cu care era decorată vitrina cofetăriei de pe bulevard, plină cu prăjituri și torturi uriașe. Viața Deryei devenea atunci ușoară și prindea miros de vanilie și căpșuni.

Prin ușile de sticlă ale micilor prăvălii priveau la ea o mulțime de lucruri cărora majoritatea oamenilor nu le dădeau vreo importanță. Pentru Derya, însă, ele desenau o lume. Lumea ei pe care și-o imaginase încă din copilărie, când singura ei dorință a fost să plece cât mai departe și mai repede dintre ai ei de acolo.

Despre motivele care au făcut-o pe Derya să plece în lume, altădată. Acum o puteam vedea cu pletele în vânt, tânără și fericită, privind cu încântare lădițele cu fructe și legume expuse în fața aprozarului de pe stradă. Datorită lor lumea fetei se desfăcea în culori și arome intense care o făceau să surâdă mulțumită, indiferent de câte greutăți ar fi avut.

Era sigură că în acele detalii care se revărsau în jurul ei se afla ceva cu mult mai adânc decât ar fi putut cineva să înțeleagă la prima vedere.

Duminica, fata și prietenii ei se plimbau pe malul Bosforului și ronțăiau halviță. Uneori ieșeau din cartier și mergeau să înalțe baloane și zmeie colorate pe Podul Galata.

Derya s-a descurcat tare greu cu banii în primii ei ani la Istanbul, dar a rezistat.

Lucra la o patiserie din port, la Haydarpașa. Își închiriase o cameră cu încă două colege de școală. Purta haine de împrumut de la prietenele ei. Vara, o pereche de teniși zdrențuiți. Iarna, ghetele cu care venise din Sinop.

Avea bursă și era mereu atentă să nu și-o piardă. Mânca puțin și se sătura.

Visa mult. Accepta lângă ea doar oameni care semănau cu cei pe care îi visase în lungile zile și nopți în care își imaginase lumea pe care și-o dorea. De ceilalți se ferea.

Astfel a reușit să rămână mereu optimistă și încrezătoare în viitor. Își construia zi de zi lumea aceea a ei. Știa exact unde, cu cine și ce voia să ajungă.

Au trecut anotimpuri multe peste Derya și peste Istanbul. Fata a iubit și s-a căsătorit. Nu a putut avea copii, dar nici nu își dorea. A pictat și a devenit o artistă renumită. A râs. A plâns. A trăit. Nu a ieșit niciodată din Istanbul.

La sfârșitul vieții, în ultimul ei an, într-o iarnă, o adiere stranie de primăvară a pătruns pe fereastra deschisă a Deryei. În lumina aceea care intra în valuri în casa ei, prin perdeaua ferestrei deschise, Deryei i s-a părut că vede chipul Doamnei Marjorie.

Și-a imaginat atunci moartea ca fiind o lume populată de oameni iubitori precum Doamna Marjorie, cu zâmbete fine și vise împlinite. Astfel i-a fost mai ușor să intre în tărâmul cel necunoscut.

În urma ei a rămas o lume pe care și-a construit-o zi de zi cu o forță uriașă. Lumea imaginară devenită realitate, a Deryei.

Foștii ei elevi de la școala la care a predat desen ani de zile. Soțul ei care a iubit-o până la ultima suflare. Prietenii ei istanbulezi și copiii lor care și-o amintesc ca pe o femeie frumoasă și plină de viață. Lucrările ei expuse într-o mulțime de galerii și decorând o mulțime de locuri.

Derya a fost un om fericit, spun toți cei care au cunoscut-o. Oamenii din lumea pe care Derya și-a construit-o după ce întâi și-a imaginat-o.

O femeie care a intrat în viață menită parcă să fie îngenuncheată, dar care s-a ridicat prin puterea visului. A imaginației. Despre ea va vorbi nuvela aceasta.

Un val de lumină stranie și primăvăratică trece peste cuvintele pe care le scriu acum, într-o zi de ianuarie.

I-am promis unui bun prieten din Istanbul că voi scrie despre femeia care i-a fost profesoară de desen și a murit de curând, bătrână și fericită.

Valul devine translucid incandescent. A luat cu el lumea Deryei și aceste câteva cuvinte ale mele despre ea. Din interior străbate până la tine, Cititorule, puterea visului care poate crea destine.

Nu înceta să speri și să îți imaginezi zilnic lumea în care ți-ar plăcea să trăiești. Apoi clădește-o în realitate. Astfel vei deveni un om fericit. Precum Derya, profesoara de desen din Istanbul.

Dana Banu s-a născut la 16 martie 1970. A debutat cu poezie în anul 1984, în revista „Astra”. Este poetă, prozatoare, călătoare literară și scenaristă. De-a lungul timpului, a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate. Tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: „Poezii din țara lui Elian”, 2007; „Cântecul samovarelor”, 2011; „și lumea cinema paradis”, 2013; „Luna și Îmblânzitoarea de oameni”, 2015; „Cartea singurătății”, 2017; „Insomnii orientale”, 2023, precum și volumele de proză: „Orașul părăsit”, 2000; „Ferestre”, 2021; „O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri”, 2022; „Lumea exotică a Salmei Metivet”, 2024.