mai 1916
Am început săptămânile trecute să traduc „Le lys rouge”, romanul lui Anatole France. Îmi iau timp îndeosebi conversațiile rafinate, pe care trebuie să le transpun în limba noastră mai puțin șlefuită în dialog precum cea folosită de nobilimea franceză. Ștefan mă ironizează, spune că mă străduiesc să traduc niște snobi și că îmi pierd timpul cu literatură proastă de secol XIX. Lucrez destul de încet, am reușit să strâng fișe, e mai simplu așa, apoi le recitesc, rearanjez. Va trebui să cumpăr un caiet, sunt destul de împrăștiată și îmi e teamă să nu pierd ce am scris până acum. Folosesc orele de singurătate, când el este plecat la facultate sau în oraș, să caut cărți despre pictura italiană, despre Renaștere, politica orleanistă în Franța și piața de obiecte de artă, Napoleon, Veneția, Florența și altele, și altele. Mi-am propus să merg la Biblioteca Academiei, unele nuanțe ale cuvintelor și frazelor au nevoie de lecturi mai serioase și poate de explicații în plus. Mă obsedează această carte, de când am citit-o prima dată, pentru examenul de literatură franceză. M-am reașezat la studiu, să mă pregătesc pentru cursurile amânate și acest lucru îmi dă un nou sens. Am trăit aproape doi ani uitând de toate, de mine, în iureșul iubirii cu Ștefan. În ultimul timp mă redescopăr și, surprinzător, mă regăsesc din ce în ce mai mult în comtesse Thérèse: tristețea ei de femeie tânără și neînțeleasă, plictisul, în ciuda unei vieți împlinite: oui, elle était jeune, elle était aimée et elle s΄ennuyait. Ghicesc în mine stări noi pe care nu mi le știusem și pe care Ștefan pare să le observe cu iritare. Și el s-a schimbat: mă obosește enorm cu suspiciunea lui permanentă, cu nemulțumirile, cu schimbările de mină atât de bruște. Mi-am dat seama că depind de stările lui, că le preiau și mă calez de fiecare dată pe comportamentul lui. Zilele trecute am renunțat să merg la modistă, a trebuit să mint că nu mă simt bine și să trimit prin slujinică un bilet de amânare sine die. Îi aruncasem peste umăr, fără să fiu atentă, că merg să aleg pe Lipscani materiale noi cu Anișoara, pentru rochiile de vară. Găsisem niște culori splendide și vorbisem amândouă să ne facem două rochii la fel, cu mici tăieturi distinctive și cu detalii din dantelă delicată, oranj una, albastră cealaltă. Îmi face atâta plăcere prietenia cu ea. „Vine să mă ia cu automobilul”, parcă i-am spus lui Ștefan. Tăcerea lui grea și trântitul unui scaun m-au trezit din amorțeala unei după-amieze calme, aproape vesele: se înnegurase cu totul la chip și buza de jos îi începuse să tremure. N-a mai scos un cuvânt, s-a închis în birou până seara. Am suferit și eu odată cu el, nepricepând cât e supărat cu adevărat și de ce anume și cât vrea pur și simplu să fie singur și să citească. Știu că lucrează la un tratat de filosofie, îi știu intensitatea gândirii, pasiunea pe care o pune în toate: acum are niște obiecții serioase la sistemul kantian și vrea să le expună. Am tăcut și eu, am renunțat să mai merg la modistă, am rămas o oră la micul meu birou, fără să mă pot aduna pentru traducere. M-am trântit apoi în pat, cu o senzație nelămurită de tristețe, ca un semn mare de întrebare. Mon pauvre ami, nous ne savons que faire de cette vie si courte, et vous en voulez une autre qui ne finisse pas!
Nu înaintez deloc cu traducerea, nu reușesc să mă concentrez. Mi-am neglijat examenele la facultate din nou. Aș vrea să plec și eu undeva, departe de toate, așa cum face comtesse Thérèse, părăsindu-și soțul și părăsindu-l pe Robert fără un cuvânt, ca să stea apoi luni de zile la Florența. Sunt din ce în ce mai confuză, mai întristată. Nu am mai ajuns în vizită la mătușa mea de luni bune și acest lucru îmi dă mustrări de conștiință, are nevoie de mine, îi sunt recunoscătoare pentru atâtea. Sunt într-un carusel de stări și de evenimente, cu multe cunoștințe noi și diverse „obligații”, la unele răspund cu plăcere, în altele mă las purtată de capriciu și de întâmplare. Nu-mi dă pace o întrebare profundă, o revelație la care am ajuns azi-dimineață, stând în fața oglinzii, urmărind expresia serioasă, de damă din high life-ul capitalei, pe care nu mi-o știam înainte. Încerc să îmi dau seama când l-am dezamăgit pe Ștefan. Aș verifica prin notațiile vechi, dar nu am mai ținut jurnal de când l-am cunoscut până de curând, când am reluat. Am întrerupt toate, m-am îndrăgostit atât de tare, iremediabil, că nimic altceva nu a mai avut loc în viața mea. Nu-mi rămâne decât să mă bazez pe memorie, nu sunt însă obișnuită nici să observ oamenii și nici să rețin prea multe schimbări din jur. Am început să ne certăm cu siguranță din pricina moștenirii, oh, banii bătrânului Tache ne-au schimbat lumea! Voia să se lase escrocat de familia lui și de Nae, am fost atât de revoltată, încât devenisem vehementă în discuțiile cu el. Îi vedeam privirea care se întuneca până la ură, trecea rapid de la surpriză la dispreț – dar nu mă puteam opri, puteam îndura orice, dar nu indiferența și disprețul. Înlăuntrul meu se deșirau sângerând iubirea și admirația, puțin câte puțin cu fiecare ceartă, repede mascate de îmbrățișări reluate până la extaz și jurăminte reînnoite. Săpăm, fără să ne dăm seama, o prăpastie din ce în ce mai adâncă între noi, iar punțile de legătură se leagă mai rar și mai greu, firave ca podețurile de lemn putred agățate de râurile clocotitoare, de nestăvilit, imprevizibile. Cu cât ne certăm mai des, cu cât tăcerile din urmă se prelungesc, cu atât punțile sunt mai slabe și mai greu de trecut. Credea, în acele querelles ale averii, că sunt interesată, că nu îl iubesc, îmi reproșa că „mă cobor” la nivelul atât de jos al luptei pentru bani. Mă doare și acum că nu poate înțelege: nu banii, ci simplul fapt de a se lăsa atât de ușor înșelat mă făcea să îmi ies de fiecare dată din minți, să urlu și să plâng aproape. Îl voiam mai luptător, mai practic, mai ocrotitor. Încep să îmi dau seama că, la rândul lui, are despre mine o imagine cu totul falsă. Dacă suntem amândoi într-o capcană? Dacă pur și simplu nu ne potrivim, deși ne-am iubit și încă ne iubim atât? Sunt oare Ela pe care o visează? Este Ștefan acel tânăr uluitor de inteligent, unic, sclipitor, de care m-am îndrăgostit? Sau e doar un bărbat gelos, posesiv, idealist, incapabil să mă înțeleagă? Știe oare ce simt, ce vreau, când eu însămi nu sunt lămurită întotdeauna?
Petrecerile mondene din ultima vreme mă scot din stările de melancolie. Îmi face plăcere să fiu curtată, să dansez. De obicei mergem cu banda noastră, dar zilele trecute am fost la o petrecere cu multă lume bună, deputați, industriași, miniștri. Suntem o pereche invidiată. Observ însă și privirile bărbaților asupra mea, tineri și bătrâni. Nae se folosește de noi, de banii moșteniți, de curtoazia pe care mi-o arată un deputat influent și mai știu eu ce. Pricep că așa se fac afaceri și se înnoadă relații în lumea bună a capitalei. E multă agitație și subiectul cel mai important este intrarea în război. Mă atrag discuțiile politice, zvonurile despre poziția pro și contra germanilor, posibile replici de la casa regală și toate acele glume mai reușite sau mai puțin reușite, anecdotele amoroase și de la guvern. Îmi face bine atmosfera, țin mai mereu un pahar de șampanie în mână și zâmbesc. Fumez rar în public, deși atâtea femei o fac, fiindcă lui Ștefan îi displace. Accept invitațiile la dans. Greșesc, știu că greșesc, din punctul lui de vedere. Ar trebui să nu mă dezlipesc de el, să nu am replici, să nu zâmbesc altora, să nu dansez. Descopăr eu însămi o nouă Ela în studenta săracă de acum doi ani. Înlăuntrul meu se naște o altă femeie, cu alte gesturi, cu alte stări, cu alte gânduri, cu un alt peisaj în jurul ei. Nu mai sunt aceeași cu siguranță, m-am transformat fără să vreau, simt că toate cresc în jur și că viața mea se desface în mii de posibilități ca petalele unei roze în bătaia soarelui de vară. Îmi dau seama cu strângere de inimă că Ela de acum este o femeie mondenă, prea tânără să renunțe la dans și la flirt, așa cum renunțase Madame Marmet din pricina soțului gelos: C΄est vrai que j΄aimais la danse. Mais il a fallu y renoncer. Il en souffrait trop. Nu pot să stau ca el, încruntat într-un colț al mesei, aruncând replici tăioase. La început, când i-am simțit gelozia, am fost măgulită, îmi venea să îl mângâi pe obraz și cred că am și făcut acest gest. De ceva timp, m-am lăsat cuprinsă de bucuria (falsă?, cum zice el) a acestor întâlniri și profit. Suntem pe un drum fără întoarcere?
În imagine: Ela și Ștefan Gheorghidiu, secvență din filmul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
Scrie un comentariu