Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.
În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză scurtă urmuziană semnată de Lucia Eniu.
Lucia Eniu
Domnul O
Dacă-l cauți pentru vreo problemă ori doar așa, pentru o vizită de curtoazie, oricine ești, fii cu mare băgare de seamă să te îmbraci la mai multe ace. Asigură-te că stăpânești bine diplomația și tactul. Apoi, înarmat cu toate astea și cu un baston, eventual, pentru o impresie mai bună din partea dumnealui, bate ușor, doar de două ori, la ușa din fața ta. Cu un zgomot abia perceptibil, ți se va deschide ușa de peste drum. Urcă la etajul doi și ia-o de-a lungul culoarului vreo jumătate de kilometru. Oprește-te în fața ușii portocalii cu megafon și ia trompeta din cuierul din dreapta ei. Cântă în Do major, cu grijă să nu falsezi, ferească Dumnezeu! Apoi, așteaptă, răbdător. Dacă este acasă și este trecut de ora șapte și două secunde, negreșit o să-ți deschidă. Cine? Domnul O, desigur.
Toată lumea îi spune așa, poate pentru plăcerea ori neplăcerea pe care le-o produce atunci când iese din orbită și exclamă „ Oooo!” de încântare, de furie ori de plictiseală, după umoarea zilei. El, însă, când se nimerește să fie în preajma lui, își spune pompos Garghi, insistând, dacă nu-l întrebi, să-ți precizeze, zbătându-se sub sprânceana care-i servește drept pălărie, că el însuși e un diminutiv al slăvitului Gargantua cel păcătos într-ale îngurgitatului, doritor de friptane, sosuri și vinuri franțuzești. Cât despre Garghi – așa cum îl alintăm și noi, prietenii lui –, el clipește de încântare în fața oricăror dulciuri și dulcegării literare. E un admirator, ce spun eu, un împătimit al deserturilor în proză ori în versuri bine făcute, dar nu respinge nici torturile savant construite în trei acte, salivând la orice didascalie mai durdulie, înveșmântată în dantelă de frișcă ori la vreo replică intens încondeiată în culori tari, artificiale, cu gust de ducă-se pe pustii. Garghi le savurează în orice moment al zilei și al nopții, neținând cont de niciun avertisment nutriționist, riscând oricând să facă o criză de bilă ori de balon. După o asemenea escapadă care poate dura între trei și cinci ani fără oprire, amicul nostru surâde enigmatic cu toți dinții din gură și cu toți ceilalți suplimentari pe care-i deține împotriva oricărui literofob. Și, cum aceștia din urmă sunt nenumărați, ne putem doar închipui că zâmbetul lui Garghi îl întrece cu mult în splendoare pe cel al pisicii din Cheshire.
Nu e de mirare, așadar, că faima Domnului O a sărit gardurile înalte ale necunoașterii și a zbughit-o peste mări și oceane. Numele lui saltă de pe o buză englezească sclipind de ironie fină pe una franțuzească rârâită, cu mișcări elegante și miros de Camembert, driblând o buză germană cu ritm cadențat și iodlere, și tot așa, la infinit, până la cele mai puțin cunoscute buze terestre ascunse prin păduri tropicale, prin ape mustind de colonii de crocodili, pe vârfuri de munți nebătuți de picior omenesc, printre pliurile ghețarilor de la poli, în gurile unor vulcani stinși ori printre rădăcinile surori ale Pădurii Pando. Ori cine știe prin ce alte tărâmuri inexistente, dar inventate la rigoare pentru așa o personalitate. Și, pe bună dreptate, dacă stăm să ne gândim la cât de fadă este viața și câtă vopsea ne-ar trebui s-o sulimenim, ca să arate cât de cât a om. Tone peste tone peste alte tone. Cât despre Garghi, lui îi este de ajuns să deschidă gura și viața se împopoțonează ca o matroană cu voaluri în culori stridente și strigătoare.
Nu mai departe de zilele trecute, cum stăteam la masă cu niște amici amatori de senzații tari, un tumult de sunete de frecvențe armonice superioare ne-a izbit timpanele. Era vocea lui Garghi, maestrul într-ale îngurgitării gurmete literare, cum tandru îl numim între noi. Era cocoțat pe un munte de cărți soioase, năpârlite și ferfenițoase, plimbate într-o trăsură cu doi cai frizieni de un vizitiu cu joben auriu. Maare mizerie!, exclama Garghi fără oprire printr-o pâlnie argintie care i se ițea dindărătul cefei largi, presărate cu fire țepoase de culoarea smoalei. Maaare mizerie, domnilor!, reluă el, zărindu-ne printre cele trei monocluri puse unul peste altul și toate trei peste ochiul cel albastru care i se învecina dintotdeauna cu cel verde din dreapta capului. Vrând să deslușim ce și cum, ne-am îndreptat spre trăsură. Vizitiul opri prea brusc, așa că, fără niciun avertisment, ne trezirăm fiecare cu capetele asaltate de cărți epigonice. Maare mizerie!, exclamarăm și noi, răniți de atâta superficialitate și prost gust. Mie îmi reveniră niște poeme seci și râncede, care puseră stăpânire pe vălu-mi palatin, făcându-l să capituleze deîndată, un roman-fluviu sălciu care îmi scăldă ochii în lacrimi și-mi înecă nasul fin într-o mlaștină de argou puturos și niște caligrame cu forme durdulii mirosind strident a eau de cologne ieftină de cocotă de mahala, o încântare pour les connaisseurs, ceea ce eu, mărturisesc, nu sunt, din păcate. Escadroane întregi de parecheme, emfaze, dezacorduri, pleonasme și anglicisme de joasă speță se repeziră spre noi ca lăcustele, inundându-ne trompele lui Eustache. Maaare mizerie, domne!, exclamarăm și noi, ținându-i maestrului Garghi isonul. Și tot continuând să i-l ținem, cu mare băgare de seamă să nu-l scăpăm și, ferească Cel de Sus, să-i producem vreo stricăciune iremediabilă, ajunserăm pe neștiute, pesemne urmând pe calea aerului mirosul amețitor de vin, la terasa Chat blanc. Ei, și-aici, ține-te! Lăsarăm isonul în voia vântului și noi, unii pe alții, în voia vinului. După trei-patru stacane de Murfatlar, Garghi își scoase pelerina, își desfăcu cochet pâlnia și ne mărturisi în surdină cele de mai jos.
„Nimic nu este mai plăcut ochiului și burdihanului din creier decât o carte bună! O carte desfătătoare, îmbietoare și născătoare de senzații felurite și neștiute. O carte care înflorește în metafore și asonanțe, care ne poartă pe cărările sublimului și fantasticului. O carte nemaiîntâlnită, abia ieșită din culcușul unde a fost zămislită”, exclamă el, ridicându-și tot mai sus nasul acvilin și învârtindu-se deasupra noastră din ce în ce mai tare și mai zgomotos, până când dispăru la orizont, lăsând în urma lui un nor alambicat și plăcut mirositor de nou. Norul se învârti și el de câteva ori deasupra gurilor noastre căscate larg, le cadorisi cu tăieței de hârtie proaspăt ieșită de la tipar și se desfășură în toată splendoarea eufemistică în fața noastră, scoțând din gâtlej cărți cu nemiluita. Ochii ni se desfătară cu volume de poezii unduinde și untoase, alunecând printre pliurile creierilor ca niște râuri cu apă neîncepută, îmbătându-ne spiritele cu sunete de violoncel și trompetă. Urmară, apoi, romane în tomuri de toate mărimile, aburinde, abia ieșite din cuptorul imaginației, îmbiindu-ne să le gustăm aromele post-post-post-moderniste în veșminte futuriste îndrăznețe, cu intrigi savuroase și răsturnări de situație elucubrante, toate pe un decor apocaliptic halucinant. Defilară, la câțiva pași în urma lor, scenete însiropate în umor negru cu buline albe, eseuri filozofice cu iz de peșteră alegorică și profeții mitice, haiku-uri alchimice cu numere de aur, proze și prozodii, piese de teatru rafinate cu decoruri gotice romantice, cărți ilustrate în 5D care ne invadară spiritele deja uluite cu lumi paralele și paralelipipedice pline ochi de tot soiul de arătări fanteziste care l-ar fi făcut galben de gelozie chiar și pe Miéville și i-ar fi dat apă la moară oricărui steampunk-ist respectabil. Terasa însăși luă forma unei Cărți a cărților uriașă, plină ochi de oglinzi venețiene bombate în care ne regăsirăm cu toții în toate înfățișările posibile și imposibile, personaje-avatar cu personalități multiple, cu gânduri subversive și cu senzații adormite de cine știe câtă vreme și trezite tocmai acum, la venirea mult așteptată a Cărții celei noi.
De undeva, din cerul pictat cu litere de tipar care se desfășura deasupra capetelor noastre năucite, ochiul cel albastru înveșmântat cu monocluri al domnului O ne zâmbea ștrengărește.
Lucia Eniu este profesoară de limba franceză și italiană, scrie versuri și proză. A publicat în revistele „Apostrof”, „Ficțiunea”, „Francopolis”, „Leviathan”, „LiterNautica”, „Mezomorf”, „Planeta Babel”, „Rexpublica”, „Scriptor”. A publicat, de asemenea, romanul „Păpușarnița”, Editura Leviathan, București, 2024, „Regate din hârtie sau Călătoriile lui Marc Lemonde”, Ed. Danaster, Iași, 2021, „Royaumes en papier ou Les voyages de Marc Lemonde”, Editions Le Lys bleu, Paris, 2023, și apare în antologiile Editurii Biscara, 2023-2025. A tradus în limba franceză romanul „Un nume pe nisip/ Un nom sur le sable” de Christian Tămaș, Ed. Ars Longa, Iași, 2021. A obținut Premiul Editurii Biscara, „Polaris”, cu „Păpușarnița”; Premiul concursului „Omul asimptomatic”, UBB Cluj, cu „Sisif”; Premiul I Qpoem – Poezii pentru copii; Premiul I la concursul „Plumes des Monts d’Or”, Franța, Section langue maternelle étrangère, 2016.
Sumar Literomania nr. 399 (2026)
Scrie un comentariu