Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.
În acest număr al Literomaniei, vă propunem proza scurtă „O strângere de mână” de Monica Suditu.
O strângere de mână
Monica Suditu
Sunt invitată la editură, în urma emailurilor trimise. Traficul mă strânge, imaginația o ia razna, orientarea e în pod. Ajung. Plină de emoție, transpirată la intestine, cu pulsul în afara gâtului, intru calmă, ca o mare doamnă ce sunt.
— Bună ziua. Am întâlnire cu domnul Luca, mă adresez cu voce caldă unei femei cu ochelarii căzuți pe nări, susținuți de un șnur colorat. Ține în brațe două dosare groase. Din ele ies colțuri de foi cu scris neîngrijit, subliniat și îngroșat. Îi ajung până la al treilea nasture încheiat la gât. Mă privește prin dosare.
Intră în acțiune protocolul meu. Zâmbesc. Întind mâna. Sunt condusă la etajul 3, într-un birou. Scările de lemn pocnesc din când în când, ca un genunchi bătrân care te dă de gol. Camera e luminoasă și primitoare. Două ferestre mari dau în stradă. De acolo am venit eu. Încă am pulsul în aerul pe care îl inspir. Draperii grele din catifea grena încadrează camera.
În mijloc, în picioare, un bărbat sobru. Dacă se trag, știu sigur, nu e locul meu aici. Mă uit la bărbatul din fața mea. Privire limpede, atentă, la distanță. Și cu ele trase, tot nu aș avea vreo temere. Dar oare le vreau trase? Gândul ăsta mă lovește direct, înainte să apuc să înghit în sec. Rujul se strânge pe buze. Creierul dă alarmă: pericol. Privește-l ca pe gard. Nu mă recunosc. Unde să mă ascund? Vârful pantofilor devine dintr-odată interesant. Adulmec în aer ceva necunoscut: ocean și grepfrut proaspăt. Loțiune masculină. Inspir lent, fără să se vadă. Miroase ca în visele mele. Mă pierd o secundă. Nu am timp mai mult. Nu aici. Mă repoziționez în fața lui.
— Luați loc, îmi spune femeia pe un ton formal și își împinge rama în sus cu un deget. Aruncă o privire întrebătoare, scurtă, bărbatului din față, nu primește niciun răspuns, apoi se retrage și închide ușa cu un scârțâit gros și scurt. Ca o incizie precisă. Dreaptă, cu bărbia înainte, mă uit la el calmă, cu inima cât un purice. Bărbatul ridică mâna spre un scaun din piele maro, decolorată și roasă pe la margini. Eu, cu atitudine perfectă, mă așez pe scaun, picior peste picior.
— Cu ce să vă servesc? mă întreabă. Fără să clipesc, spun:
— Un whisky cu gheață, vă rog! Tresare o secundă. Ochelarii îi alunecă puțin pe nas. Și lui. Se pare că asta este specialitatea casei. Degetele de la picioare mi se strâng în pantof. Apăs cu putere în talpă. Mica durere îmi șterge râsul care stă să iasă. Caută din priviri barul mic, înghesuit într-un colț. Înaintează precaut. Ridică sticla, o privește, stă o clipă cu ea în aer, apoi toarnă cu gesturi sigure. În cele din urmă, îmi oferă paharul. Lupta lui mă face să sorb o gură zdravănă. Whisky-ul e rece, parfumat, mă arde în piept și-mi împinge curajul înapoi, în mine.
— Ați ajuns bine? întreabă el, în timp ce își ridică ochelarii cu un gest precis.
— Da, sunt cu mașina, răspund senină, cu paharul în mână. Privirea i se întunecă. Gura i se strânge. Ochii i se fixează pe modelul din covor. Gheața se sparge rușinată în pahar. Cu capul ușor aplecat, îl văd.
Mai înalt decât mine, nu cu mult. Dacă am sta față în față, buzele mele s-ar cățăra o palmă să ajungă la ale lui. Bine legat, ținută simplă, decentă. Firele cărunte la tâmple îi dau un aer liniștit, cu o autoritate naturală. Mai în vârstă decât mine. Peste 50. Pare un om cu scaun la cap. Eu îl am cu tot cu husă și ustensile de întreținere. Are o privire care m-ar putea face să mă bâlbâi, dacă nu m-aș ține bățoasă. Seriozitatea de pe chipul lui mă ține ca un arc întins. Suntem în același solfegiu, dar eu cânt mai subțire, na, sunt femeie. Zâmbesc în pumni. Oare este rigid? Se destinde vreodată? Îmi vine să-l provoc. Mă mir și eu.
Poate haina ta de om serios nu mai mușcă din mine, îmi spun în gând, și mă aplec puțin să-mi înmoi zâmbetul cu încă o înghițitură. Mă ciupesc pe ascuns. Mica durere alungă imediat hlizeala care mă încearcă. Privirea îmi cade pe brațele lui. Poartă o cămașă bleumarin cu primul nasture descheiat la guler. Acolo e un loc călduț. Mi-aș băga nasul o clipă să văd cum e. Colțul gurii se ridică ușor. Îl țin în frâu. Nu vreau obrăznicii pe fața mea. Îmi mut atenția la sacou. Îl face și mai sobru. Și nu-i stă rău deloc. Mai bine îi stătea. Nu am venit pregătită să mă lupt cu mine. Mă simt în pijamale în fața unui bărbat care mă citește până la elastic.
Mâinile lui mă țintesc în loc. Ușor bronzate, cu câteva fire răzlețe de păr. Deja simt căldura palmelor lui. Sunt la 2 metri de el. Ce m-aș face la 2 cm?
Te-ai înroși ca un rac la față. Pe asta încă nu ai reușit s-o controlezi. Ai încerca să-ți ascunzi respirația fierbinte si ai pune ochii in pământ ca un struț, sau, dacă te-ai enerva, ți-ai strânge cu încăpățânare toată rușinea-n dinți si l-ai privi direct in ochi. La cum te știu, sigur n-ai clipi. Asist neputincioasă la teoria chibritului din capul meu. Teorie bună, nu pot sa nu recunosc. Mișc capul sa feresc privirea. Ochii nu se clintesc un milimetru.
Știu cum e să fii ținută. Am uitat că știu. O îmbrățișare vine cu o rană după. Sau nu. La mine s-a vindecat de mult. Acum sunt paznic la propria grădină și tot eu mă mir că tânjesc după două brațe să-mi prindă mijlocul. Cum de m-a apucat filozofia de dor și jale? Sunt doar cu munca aici. Atât. Mă enervez. Nu-mi mai aud gândurile. Aud doar dorințe. Mă uit urât în pahar. Lichid galben, tare. Două lacrimi mici ripostează la alcool. Revino-ți, femeie, îmi spun. Gata. Îmi revin. Îl privesc drept, mă așez în mine și continui.
— Vreau o colaborare de beton armat, iar pentru asta nu am nevoie de pampoane și conversații călduțe. Îmi doresc ca interacțiunea noastră să fie directă și clară, fără menajamente. Îmi spuneți adevărul în față. Dacă este de bine, e bine. Dacă este de rău, mă enervez, scot mai bun din mine, deci tot de bine e. Evoluez pe sens și fermitate. Nu există 2+2 poate fac patru. 2+2 fac exact 4. Așa putem colabora. Ce spuneți?
Bărbatul mă ascultă atent, nu mă slăbește din priviri.
Tensiunea coboară dincolo de linia de dantelă a desuurilor mele.
Oare am fost prea dură?
El, cu ochii fixați pe mine, spune calm:
— Este perfect. Eliminăm orice neînțelegere. De acord.
Îmi vorbește calm și mă privește direct în ochi. Îmi place și vocea lui. Nu se poate așa ceva. Cred că m-am defectat. Stau în privirea lui. Cuvintele se leagă între ele ca un cântec într-o limbă străină. Îl aprob din cap. Nu pricep nimic. Îmi vine să-i spun: „Puteți să o luați de la capăt?” Aș părea cel puțin ciudată. Imaginația mea dă play în cel mai nepotrivit moment. Podul palmei este umed. Aș lua un șervețel din poșetă. Nu pot să fac asta. M-aș da de gol cu un gest banal. Poate m-am dat deja. Așa stau. Să plouă din mine. Și dacă mă vede, ce? Sunt prea hidratată, poftim. Cu apa băută de ieri si burta goală, corpul nu mă mai ascultă. Se răzbună. Palmele si rădăcina capului mă frig. Umezeala se așază si pe frunte. Cred ca lucesc ca un șnițel într-o baltă de ulei. Stomacul face o tumbă și se strânge. Genunchii nu mi s-au înmuiat. Încă. Bat ușor cu călcâiul în podea. Gata. Încetează, femeie. Fii prezentă aici.
Aș bea niște apă. Whisky-ul ăsta cred că este de vină.
Nu mai spune, zice paznicul din cap.
Trupul vrea turație și tu îl ții la relanti de ani de zile. Descurcă-te acum. Vezi dacă ții la pretențiile tale?
Mai taci, țip în mine. Piciorul, cuminte până acum, începe să se agite. Taie aerul cu vârful, în ritm nervos. Dresul mă jenează. Stă prea lipit de mine, parcă alunecă și mă mănâncă pielea.
Nu mișc un deget până nu dau de bărbatul potrivit.
Și dacă timpul trece peste tine?
Să treacă. Mai bine stafidă plină de dorință decât accesoriu plat la brațul cuiva. Nu mă interesează defilare de carton în doi. Vreau două piese de puzzle cu două creiere și patru picioare. Atât.
Nu cer mult. Cer tot.
Gânduri fără lesă aleargă pe sub piele. Zâmbetul stă sub limbă. Nu-l las afară. Aud:
Să spunem că bărbatul potrivit e în fața ta. Ce faci? Îi arăți că îl placi sau dormi pe tine? Aici să-ți văd curajul.
Un oftat lung îmi scapă din piept fără să-mi ceară voie. Îmi aduc aminte că am uitat să respir. Corpul urcă și coboară de câteva ori, să se încarce cu aer. Încheiem acordul, semnez, întind mâna si zâmbesc timid. Îmi răspunde cu o strângere caldă, bărbătească, fermă. Îmi place senzația. Zâmbetul se întinde pe fața mea și îmi iese o gropiță. Alung repede senzația plăcută din minte și din corp. Aici sunt cu treabă serioasă, nu în romane pe coclauri, dulci, în capul meu. Ridic bărbia, concentrată la … mine. Să nu bănuiască nimic. Atât îmi trebuie: o leșinată cu gânduri fierbinți, tocmai după ce am spus că vreau o colaborare de beton armat.
Iar eu… polistiren flambat.
Îmi mușc buza de jos ușor să-mi înăbuș râsul. Și ce dacă? Poate sa-mi placă și să-mi văd de treabă. Oare am gândit cu voce tare? Se uită intens la mine, întrebător. Clipesc și realizez că sunt încă în mâna lui, fără să-i dau drumul. Brusc îmi deschid strânsoarea, fac un pas înapoi.
— Au… scuzați, nu mi-am dat seama. Mă bâlbâi, fac un pas lateral, mă lovesc cu pantoful de piciorul unui fotoliu vechi, mare, ponosit. Mă șterg cu mâna de rochie, ca și cum acolo s-ar ascunde toată rușinea de care vreau să scap.
— Scuzați-mă din nou, nu știu ce am avut. El, calm, cu fruntea descrețită și un zâmbet mic în barbă, deschide ușa grea de lemn:
— Să vă conduc. Poate aveți nevoie…
Acum e momentul să mă transform în muscă, să intru în poșetă. Inspir. Pășesc dreaptă și confuză, încă. Rochița mi s-a lipit de spate, umedă. Acolo a vrut corpul să respire, în jenă.
Înaintează, femeie. Ai fost penibilă. Și? Adună-te. Ieși ca o doamnă care poartă diamante. Și, uită-te pe unde calci.
Poate nici nu se uită la spatele meu. Rochița e una cu șira spinării. Îmi numără inelele dintre vertebre. Roșeața urcă din pantofi spre umeri. Data viitoare îmi iau costum de scafandru, să nu răsufle nimic. Îmi vine să râd. Ridic ochii spre el. Îmi zâmbește cu căldură și-mi dau seama că eu am declanșat asta. Hai că nu e rigid. În ochii lui îmi fac o promisiune: la următoarea întrevedere vin cu un foarfec. Mă uit pe geam, prind un moment si tai din draperie. Ea e de vina. Am fost ibric pe jar încins.
Nu draperia e de vină. Mai lasă frâna, prea ai devenit scorțoasă. Fac ochii mari la mine.
Nu e adevărat. Sau e?
Mă întorc brusc si fac un pas spre el, fără să știu de ce.
— Îmi plac draperiile, mă aud. Sunt… fac pauză… catifelate.
Respir spre cămașa lui, deasupra nasturelui descheiat la gât, pe piele. Pieptul i se ridică într-o respirație lungă ca un ascensor spre ultimul etaj. Se oprește. Nu expiră în fața mea. Face un pas în spate. Clipește, se uită la draperii și își eliberează pieptul în direcția lor. Se uită la mine altfel. Două riduri adânci pe fruntea lui stau la sfat.
— Catifelate… șoptește nedumerit.
Pașii mei numără trepte.
Rochița încă stă lipită de spate.
Și eu, de gândul meu ascuns.
Scrie un comentariu