Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
Țara ierburilor înalte
Dănuța Maxim
Trăiesc într-o țară a ierburilor înalte, care se mlădiază blând sub adierea vântului deșertic, împrăștiindu-și în jur aroma dulceagă, asemănătoare melasei. Foșnetul lor pare răsuflarea cuiva care doarme, ori murmurul unui cântec de leagăn; doar uneori, noaptea, acesta devine tropot de pași sau goană de cai, iar atunci ne trezim, cu groaza cuibărită în adâncul stomacului, și cercetăm întunericul.
– Eram copil când au venit ultima dată, povestește bunica, peticindu-mi o haină. Mama ne-a ascuns în staulul oilor și ne-a pus să jurăm că tăcem, indiferent ce se întâmplă afară. Apoi, s-a dezlănțuit măcelul – urletele sătenilor se mai aud câteodată, răzlețe, în case sau în fundul grădinilor ori departe, în câmp, înainte de cântatul cocoșilor.
Bunica își scutură trupul, să-și lepede povara nevăzută, însă rămâne la fel de cocoșată.
– Hai, destul cu astea. Mai bine fugi și adu-mi fasole pentru supă. Trebuie să-ți vină părinții de la muncă.
Grădina se află în spatele casei mici, de piatră albă. Intru printr-o portiță îngustă și o trântesc cu zgomot, lăsând-o atârnând puțin într-o rână – are o balama stricată de câțiva ani de zile, dar tata nu se obosește s-o repare. Pământul golaș dintre straturi e fierbinte, îl simt prin talpa subțire a șlapului din plastic, și văzduhul, dimineață împânzit de gâze, e atât de cald acum că a rămas pustiu, să-și verse dogoarea furioasă peste lume.
Grăbită, culeg într-un castron păstăile verzi, ce-și răspândesc în jur mirosul crud atunci când sunt rupte de pe lujer. Încerc să calc printre urmele roșii de pași, rămase pe pământ din vremea bunicii. În unele locuri, acestea s-au estompat aproape complet, și este mai ușor să le ignor, însă, aici, par la fel de proaspete ca-n noaptea aceea. Se spune că nu-i prea bine să te gândești mult timp la ele, altfel cotropitorii se întorc – deși eu am ajuns să le pictez. Acum, lucrez la un ceainic, pe care-l decorez cu modelul păstăilor și pașilor, verde alternând cu roșu, un vârtej de culoare. Îl pictez pe ascuns, să nu se supere bunica.
– Cobori blestemul peste noi, îmi zice, cu glasul dogit de la atâta nicotină.
Eu nu o contrazic. Nu-mi place să o văd învinețindu-se de nervi, cu venele umflându-i-se îngrijorător de tare pe fruntea oacheșă, până când vocea i se frânge, și își înghite un nod în gât, apoi pe-al doilea, în timp ce părinții mei intră în casă, râzând de nu știu ce întâmplare de la lucru.
Ne așezăm la masă. Tata începe să ne povestească despre ziarul de azi-dimineață, în care se strecurase o greșeală – un cuvânt primise o literă în plus, devenind obscen și schimbând înțelesul unei fraze întregi. Niciunul dintre colegii lui nu remarcase asta până deunăzi, când era oricum prea târziu să se mai facă ceva.
– Grigore (șeful) a urlat ca un descreierat. Dar noi abia ne abțineam din râs, așa că a trebuit s-o lase baltă. Curcan înfoiat, asta era!
O tânguire prelungă crește în spatele nostru. E spectrul surorii mai mari a bunicii, Larisa; nu plânge, ci, pur și simplu geme dureros, cu ochii holbați și trupul dezgolit, strâns cu genunchii la piept. Apare uneori, când ne aflăm la masă, strigându-și suferința în cuvinte pe care nu le înțelegem (morții vorbesc o altă limbă decât noi). Bunica iese grăbită din bucătărie, iar tata îmi cere sarea cu voce egală, bătând în masă un ritm necunoscut cu degetul arătător. Eu îmi întind iute mâna după solnița de sticlă, însă, în graba mea, o vărs pe bumbacul feței de masă. Mama mă ajută să o strâng într-un șervețel mare de hârtie și să o pun înapoi. E puțin enervant să cureți un astfel de material, dar bunica nu a vrut să îl înlocuim cu plastic: „Nu aduceți voi așa ceva în casa mea”, a spus.
Tânguirile spectrului se opresc după vreun sfert de ceas. Eu și cu mama lăsăm vasele la înmuiat și mergem să dormim.
Afară, pământul potopit de arșița soarelui se uscă și crapă, formând mici insulițe de țărână, pe care mișună tot felul de vietăți mărunte, gândaci, păianjeni sau furnici, ieșite dintre fisurile subțiri săpate de secetă în lut.
Noi stăm culcate în odaia răcoroasă, care miroase a tămâie; aprinsă de bunica, s-alunge gândurile negre. E o încăpere largă, cu mobilă veche de aproape o sută de ani, cu peretare înflorate, cu fotografii alb-negru înfățișând foști membrii ai familiei. Aici păstrăm cuferele cu zestrea bunicii, economiile și puținele bijuterii care ne-au mai rămas după măcel.
Visez că sunt bunica și e noapte; stau ascunsă în ieslea oilor, încercând să-mi țin respirația, nu care cumva bătăile propriei inimi să mă dea de gol – am impresia că ele acoperă întreg vacarmul de afară. Printre ele, mi se pare că-l aud pe străbunicul strigând bărbații satului la luptă, și pe străbunica, apărându-se cu securea de soldați; mătușa Larisa a rămas să ascundă bijuteriile și banii sub podea, unde, credea, barbarii nu s-ar gândi să caute vreodată.
Mă trezește un fulger care lovește în părul de lângă casa noastră.
– Era cazul să plouă, spune mama, aducând ceai aburind pe o tavă de lut făcută de mine.
– Te miri? După o astfel de secetă…, zice tata, luând în mâinile brune una din căni.
– Uite, s-a trezit și Aina, sare bunica. Mira dragă, du-i niște ceai.
Privesc ierburile înalte din pat, învolburându-se de vânt, culcându-se și ridicându-se, răsfirându-se și adunându-se, șuierând subțire, prelung, până când o rază de soare străpunge masa întunecată a norilor, aurind o fâșie de pământ undeva în depărtare, pe dealuri.
Zâmbesc și sorb ceaiul îndulcit cu miere. Și mă bucur – că sunt eu, nu bunica în noaptea aceea.
Scrie un comentariu