O vizită la Casa memorială „Ştefan Baciu”

De curând am vizitat, în sfârşit – împreună cu Raul – Casa memorială „Ştefan Baciu” din Braşov, vizită în urma căreia ne-a venit, de altfel, şi ideea de a-i consacra poetului, jurnalistului şi memorialistului braşovean şi soţiei sale, Mira Simian Baciu, acest mic grupaj pe Literomania. Casa galbenă de la poalele Tâmpei, de pe strada Gheorghe Baiulescu nr. 9 – prima casă construită pe această stradă (cum ni s-a spus la muzeu), în anii ’30, pe pământul primit de Ioan Baciu în calitate de intelectual de seamă al Braşovului (doctor în filozofie, profesor de germană şi latină la Liceul „Andrei Şaguna”, unde i-a fost profesor – alături de Emil Cioran – şi fiului său, Ştefan) – adăposteşte astăzi, după lunga istorie comunistă şi postcomunistă, un mic muzeu la primul etaj – hol, antreu şi jumătate din salon – în memoria lui Ştefan Baciu.

Înfiinţat în 2003, graţie eforturilor surorii lui Ştefan Baciu, Ioana-Veronica Mărgineanu (teatrolog şi profesoară universitară la IATC Bucureşti, dispărută în 2000; eforturile ei în vederea înfiinţării muzeului au fost continuate de soţul său, medicul stomatolog Ovidiu Mărgineanu), muzeul expune – la primul etaj – mobilier Biedermeier, obiecte, fotografii aparţinând familiei Baciu: în hol, în micul vestibul şi doar în jumătate din sufragerie (comparând cu fotografiile existente pe net, am observat că au avut loc unele modificări, biblioteca e mult redusă – multe cărţi sunt la subsol, ni s-a spus, neinventariate –, pianul a fost scos, o parte din obiecte au fost mutate din sufragerie în vestibul pentru a face loc unui spaţiu pentru alte expoziţii temporare ş.a.m.d.).

Camera de zi (sufrageria), cum se păstrează în prezent

Ştim cu toţii că memoria culturală nu a fost niciodată valorizată şi valorificată la justa importanţă în România – şi asta s-a întâmplat inclusiv în cazul lui Ştefan Baciu, scriitorul braşovean cu un destin atât de aparte, de exotic (plecat din Braşov la Universitate în Bucureşti, din Bucureşti la Berna, din Vestul european în America de Sud – Brazilia – şi, destinaţie finală, Honolulu, Hawaii). După dispariţia surorii sale (şi probabil a soţului ei), eforturile de recuperare a casei în postcomunism făcute de familie presupun că s-au oprit în stadiul în care se găsesc şi acum (ba chiar, spaţiul muzeului pare şi mai redus, în raport cu fotografiile disponibile pe net).

Colţ din camera de zi – în prezent mutat în vestibul (fără pian). Spaţiul e folosit pentru alte expoziţii temporare

Ştefan Baciu a plecat din România comunistă în 1946 (întâi ataşat la Legaţia română din Berna, de unde demisionează în 1948, refuzând să se mai întoarcă în ţară), ajungând apoi în Brazilia (prima ţară care i-a acordat azil politic) şi, în cele din urmă, în Honolulu (Hawaii). În 1954 se căsătorise cu Mira Simian, farmacistă de profesie, originară din Râmnicu Vâlcea, fiica lui Constantin (Dinu) Simian, avocat şi membru marcant PNŢ (a murit în închisoarea de la Sighet) şi a Constanţei Simian (închisă şi ea, ca şi fratele Mirei, Sergiu, care nu a supravieţuit Canalului). Citez din pliantul casei memoriale: „Simpatizant al mişcării socialiste din 1941 (prin Ion Pas) şi apoi membru al PSDR şi, respectiv, PSDI (aripa Constantin-Titel Petrescu), Ştefan Baciu a fost numit (nu uşor, ci prin subterfugiile lui Şerban Voinea, ministrul plenipotenţiar), în 1946, ataşat şi pe urmă consilier de presă la Legaţia română din Berna. A demisionat din diplomaţie în vara lui 1948, refuzând să se mai întoarcă în ţară. Cu statut de refugiaţi şi solicitând azil politic mai multor ţări din America Latină, soţii Baciu au mai rămas în Elveţia până în primăvara lui 1949”.

Familia lui Ştefan Baciu făcea parte din categoria familiilor burgheze prigonite de comunişti, după instalarea lor la putere: tatăl, Ioan Baciu (1888-1956), fiul unui preot ortodox din Nadeşul săsesc, era doctor în filozofie, cunoscător al limbii şi culturii germane, bun mediator între cele două culturi şi un intelectual de seamă al Braşovului (prieten cu Coşbuc, Goga, Sextil Puşcariu, Emil Cioran, Hans Mattis-Teutsch etc.); mama, Elisabeta-Maria (1896-1985), era fiica inginerului silvic Arthur Sager, originar din Austria.

Recuperat ca intelectual al diasporei după ’90 (îmi amintesc şi de cazul lui Alexandru Ciorănescu, un alt intelectual cu destin „exotic”, ajuns în Tenerife, Insulele Canare), Ştefan Baciu a intrat ulterior, în spaţiul românesc, într-un con de umbră. Dar el a reuşit, aproape peste tot pe unde a trecut, să se impună ca un intelectual marcant. Poet suprarealist, a dus cu el, în America Latină, ideile mișcării suprarealiste și a devenit acolo un lider al neoavangardei. Cunoscător al literaturii latino-americane, Ștefan Baciu este autorul a două importante antologii: „Antologia poeziei latino-americane” (două volume, 1974) și „Antologia poeziei surrealiste latino-americane” (1981). A fost „Cetățean de onoare” al orașului Rio de Janeiro (Brazilia), „Consul de Bolivia” în Honolulu-Hawaii, „Profesor Emeritus” al Universității din Honolulu-Hawaii etc.
Închei rândurile de mai sus transcriind câteva poeme şi catrene semnate de Ştefan Baciu, preluate din materialele furnizate de casa memorială.

Braşov

Câte zvonuri câte linişti
au rămas pe După Inişti

se preumblă ziua morţii
în sus şi-n jos pe strada Porţii

cucuvele trec şi tac
într-un pom înspre Ciocrac

se aude plânsul viorii
la sfârşitul străzii Sforii

plânge-un cello trist, profund
înspre Groaveri lângă Prund

iar pe strada Gării-n sus
vine Sfetea-n autobus

clopotele bat în dungă
şi răsună-n strada Lungă

au încremenit vecinii
lângă Poarta Ecaterinii

şi-a rămas doar greul anilor
pe strada Orfanilor.

A fost odată o femee blondă
scria cu o peniţă rondă.
Din viaţa asta plină – vagabondă
rămas-a rima: tâlc şi frondă.
20.XI.1989

Strada Castelului suie
spre Tâmpa în grădini
e toamnă şi pare că nu e
decât un duel de lumini.
6.IX.1991