Din Ţinutul Năzdrăvanilor Nr. 194

Demisie




Nu vrea să se scoale. Ascuns sub plapumă, zice că e bolnav. Apoi că nu a dormit toată noaptea. Are o dimineață proastă. Să îl înțeleg măcar de data asta. Ce zi e, mă întreabă. Luni. Lunea îl mușcă cu aceeași înverșunare săptămână de săptămână. Cum de nu pricep toate astea? Un scurt răgaz, atâta cere. O zi, acasă, fără griji. Fără răspundere, fără să se agite că trebuie să fie pregătit când i se pun întrebări, fără zarvă în jur, fără să i se spună că e timpul de una, de alta, dar niciodată de ce vrea el.

E limpede. Rumbi nu vrea nici azi să meargă la grădiniță. Nu vrea să se dea jos din pat. Iar când o face, alunecă pe podea precum o țestoasă apăsată de ani. Nu vrea să mănânce. Dar când o face, fiecare îmbucătură trebuie mestecată de aproximativ 30 de ori. Așa e și sănătos, zice-se. Nu vrea să se îmbrace. Iar când acceptă în cele din urmă, hainele se așază pe el mai țepoase decât pe o sârmă. Singura excepție sunt dinții, ei trebuie să fie mereu curați, că altfel îmbătrânesc. Iar el e tânăr și nu vrea să aibă nimic bătrân în el.

Ieșim pe ușă. Îi cânt, de fiecare dată, aceleași cântece: „Podul de piatră”, „Vulpe, tu mi-ai furat gâsca” și „Ceata lui pițigoi”. Le știe atât de bine, încât deja trecem la analiza de text: cine a construit noul pod, după ce s-a prăbușit? Era în oraș sau în sat? A murit vreun om când a căzut podul? Apoi, punem împreună diagnostice juridice: dar pe vulpea aia a pedepsit-o cineva? Sau au lăsat-o să scape și au pus-o în cântecel? Mai avem o trecere de pietoni și ajungem la grădiniță. Dar Rumbi nu s-a lămurit cine e pițigoi și de ce avea o ceată și de ce mergeau ei împreună și unde se duceau de erau așa veseli, sigur nu era ora opt dimineața și, mai ales, sigur nu se duceau la grădiniță.

Chiar înainte să îl las în clasă, Rumbi mă anunță hotărât: eu vreau să demisionez de la grădiniță!

Asta e cea mai importantă veste pe care am primit-o în ultima vreme. Nu poți glumi când ți se prezintă o demisie. În spatele ei sunt, de bună seamă, motive întemeiate. De ce vrei asta? întreb eu.

Mama, m-am gândit ce îmi place mie pe lumea asta cel mai mult. Și pe locul întâi e familia mea, apoi lego, apoi să mănânc, apoi fratele meu, apoi să îți pup ție mânuța, mama. Uite așa am făcut cinci dorințe mari, așa că e timpul să mă opresc la astea.

Îl las pe Rumbi pe bancheta din clasă, cu gândul la demisia lui.

Și eu mi-am dat demisia de la grădiniță, acum niște zeci de ani. Dar nu am fost așa gingașă precum Rumbi, să îmi anunț părinții cu seriozitate de decizia luată. Pentru mine, orice hotărâri erau marcate cu lacrimi, atât de multe lacrimi încât cel țintit de șuvoi trebuia pe loc să îndeplinească ce i se cerea. Altfel, părintele ghinionist urma să fie supus unei perpetue torturi fonice și, pe deasupra, rușinii de a merge alături de o sirenă asurzitoare pe care nici cele mai convingătoare vorbe nu ar fi putut-o opri.

Grădinița mea era rece, plină de copii necunoscuți. Ei vorbeau despre săpunul și pasta de dinți preferate, în timp ce eu visam la poveștile spuse de străbunica mea, cu urși, polițiști curajoși și flăcăi năzdrăvani. Doamna educatoare mă certa că stau tăcută într-un colț, iar eu mă întrebam cine e străina care se apropie de mine, furându-mă din lumea gândurilor în care mă ascundeam. Dimineața la grădiniță, timpul se oprea. Se oprea o infinitate de clipe, până când se hotăra la un moment dat să pornească iar, și atunci viața reîncepea, pentru că plecam acasă. Acest coșmar trebuia să se oprească. Așa că am plâns în spatele ușii clasei timp de trei săptămâni încheiate, până când tata a fost sunat la serviciu și a venit să mă ia. Definitiv.

Câteva ore mai târziu, mă întorc să îl iau pe Rumbi de la grădiniță.

Îți mai dai demisia? îl întreb.

Rumbi râde și cântă. Astăzi s-a jucat cu câteva fetițe cu o bucătărioară de jucărie. Apoi a mâncat sendvișul cu unt și cașcaval, preferatul lui. Și a știut când l-a întrebat doamna despre animale sălbatice. Demisia? De unde am scos vorba asta?

Rămân la grădi, mă anunță el. În fond, viața de adult e oribilă. Dacă plec de la grădi, înseamnă că nu mai sunt om mic, sunt om mare. Și nu am încă chef de asta. Mie nu îmi place prea mult ziua de luni, de fapt, dar mâine e deja marți și o să fie mai bine.

M-am întors și eu, până la urmă, la grădiniță, când eram mică. Dar într-un alt loc, cu alți copii, care au venit să mă ajute atunci când m-am împiedicat de șireturi și am căzut. Și cu altă doamnă educatoare, care m-a învățat primele cuvinte în limba engleză. În grădiniță era cald și timpul nu s-a oprit acolo niciodată. Nu îmi era dor de nimic cât eram în locul acela. Și mă simțeam curajoasă.

Dar într-o zi, doamna educatoare ne-a strâns pe toți în jurul ei și ne-a spus că a venit vremea să își dea demisia. Apoi, a plecat în altă țară, unde era mai liberă și mai fericită și unde putea să învețe alți copii cuvinte în engleză și cum să nu le fie dor de nimeni cât stăteau cu ea.

Mi-am închipuit, uneori, acei copii străini, stând alături de doamna mea educatoare. Acum cred că ei nu erau, de fapt, chiar așa străini. Semănau toți un pic cu mine când eram mică. Și seamănă și cu Rumbi. Și cred că se mai joacă și acum pe undeva, liniștiți, între ei sau cu bucătărioare de jucărie, sau ridică vreun alt copil care s-a împiedicat în curte, sau pun întrebări timizi, sau răspund bucuroși, sau mănâncă din sendvișurile lor gustoase.

Acei copii nu își vor da niciodată demisia.

Sumar Literomania nr. 194

Susține Literomania

Despre autor

Andreea Micu

S-a născut în 1985, în București, petrecându-și copilăria alături de bunici, la Târgu-Jiu. Poveștile au fost mereu în căutarea Andreei. La început, erau poveștile spuse de străbunica Bibica și bunica Mica, pe care, odată auzite, le voia repetate întocmai, fără nici cea mai mică abatere de la firul original. Apoi au urmat poveștile ce așteptau să fie scrise, cu entuziasmul copilariei, în caietul de compuneri din clasele V-VIII sau cele care se scriau doar în gând, cu timiditate. Mai târziu, când a devenit mamă, și-au făcut loc poveștile inventate seară de seară pentru băieții săi. Andreea a absolvit Facultatea de Drept a Universității București și Colegiul juridic franco-român de studii europene (Universitatea Paris I Pantheon-Sorbonne). În prezent profesează ca avocat, continuând totodată și o frumoasă tradiție de familie în domeniul vinurilor.vChiar dacă nu bea cafea dimineața, Andreea își găsește energia zilnică în cărțile pe care le citește. Dragostea pentru literatură și bucuria pură din ochii copiilor atunci când descoperă magia cărților au convins-o pe Andreea să reînceapă să scrie povești. Până acum, Andreea a publicat trei cărți din seria „Lunus Plinus și Andrei”: „Lunus Plinus și Andrei în Țara lui Faci ce Vrei”, „Lunus Plinus și Miracolul Crăciunului”, „Lunus Plinus și Andrei, pe Pământ nu faci ce vrei”.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.