Ossip Mandelștam văzut de Anna Ahmatova

În acest număr al Literomaniei, vă propun un fragment din jurnalul poetei Anna Ahmatova (Anna Andreevna Gorenko) în care este surprins Ossip Mandelștam, scriitor dispărut în ținuturile fără întoarcere ale Gulagului sovietic. Mărturia de mai jos a fost publicată la noi în 1969, în revista „Secolul XX” (traducere de Madeleine Fortunescu). Vă recomand spre lectură și cutremurătorul volum de memorii, reeditat de curând la Polirom, al Nadejdei Mandelștam, „Fără speranță. Speranță abandonată” (traducere din limba rusă, note şi indice de Nicolae Iliescu, 2020). (Bozz)

Anna Ahmatova

Pagini de jurnal. Ossip Mandelștam

…Moartea lui Lozinski (1) mi-a rupt în oarecare măsură firul amintirilor. Nu mai cutez să-mi amintesc ceea ce el nu mai poate confirma (mă refer la Corporația Poeților, la akmeism, la revista „Hiperboreu” etc.). În aceşti ani, din pricina bolii sale, ne-am întâlnit rar și n-am avut timp să-i vorbesc despre lucruri importante și nici să-i citesc poemele scrise în anii ’30 (adică „Requiemul”). Aşadar, pentru el rămăsesem aşa cum mă cunoscuse odinioară la Țarskoie-Selo. Am înțeles asta când în 1940 ne uitam împreună prin ciornele culegerii mele „Extras din şase cărți”…

Ceva aproape similar s-a produs cu Mandelștam (care, bineînțeles, îmi cunoștea toate poeziile), dar într-un alt chip. Acesta nu ştia să-şi aducă aminte. Mai exact, în el se petrecea un alt proces căruia nu pot acum să-i găsesc numele, dar care se afla fără nici o îndoială aproape de creație (de pildă : Petersburg în „Vuietul timpului”, văzut prin ochii fermecați ai unui copil de cinci ani).

Mandelștam era un interlocutor scăpărător. El nu se asculta pe sine și nu-şi răspundea sieși, cum face aproape toată lumea astăzi. În conversație se arăta prevenitor, avea replici rapide şi extrem de variate. Nu l-am auzit niciodată repetându-se şi nu l-am văzut niciodată punând să cânte discuri uzate…

Era uluitor când vorbea despre poezie şi, adesea, de-o nedreptate monstruoasă, de pildă față de Blok. Despre Pasternak spunea: „M-am gândit aşa de mult la el încât sunt obosit”, şi „Sunt sigur că n-a citit niciodată un singur vers de-al meu”.

Cititorii îl dezolau. I se părea întotdeauna că este iubit de alții decât cei care ar fi trebuit să-l iubească.

Știa pe dinafară poemele celorlalți. Se îndrăgostea de anumite versuri și reținea cu uşurintă ceea ce i se recita…

Am făcut cunoştintă cu Ossip Mandelștam în Turnul lui Viaceslav Ivanov (2), în primavara lui 1911, Era un om foarte tânăr, slab, cu un fir de mărgăritar la butonieră, cu capul dat pe spate și cu gene ajungându-i până la jumătatea obrajilor. L-am văzut pentru a doua oară la familia Tolstoi, la Staronievski ; nu m-a recunoscut şi Alexei Nikolaevici l-a întrebat cum e nevasta lui Gumiliov: Mandelştan şi-a ridicat brațele deasupra capului ca să-i arate dimensiunile pălăriei mele. Mi-a fost teamă să nu se producă ceva ireparabil şi m-am recomandat.

Era primul meu „Mandelştam”, autorul „Pietrei” verzi (ed. „Akme”), pe care mi l-a oferit cu această dedicație : „Pentru Anna Ahmatova, aceste scântei de conştiintă ale zilelor. Cu respect – autorul ”.

Cu fermecătoarea sa ironie, lui Ossip îi plăcea să povestească cum bătrânul evreu, proprietar al imprimeriei unde a fost tipărită „Piatra”, i-a spus vrând să-l felicite: „Tinere, dumneata vei scrie din ce în ce mai bine !”

În cursul anului 1910, ne întâlneam fireşte pretutindeni : în birourile redacției, la cunoştințe, vinerea la Hiperboreu, adică la Lozinski, la „Câinele rătăcitor”, unde mi-a prezentat printre alții pe Maiakovski. Acolo, în timpul cinei, în zgomot de vase, i-a venit lui Maiakovski ideea să-şi citească versurile. Ossip Emilievici s-a apropiat şi i-a spus: „Maiakovski, opreşte-te. Nu eşti o orchestră românească”. Maiakovski, renumit pentru duhul său, n-a găsit nimic să-i răspundă.

Ossip Emilievici venea la Țarskoie. Când se îndrăgostea, ceea ce i se întâmpla adeseori, mă făcea aproape întotdeauna confidenta lui…

L-am văzut mai ales în 1917 şi 1918. Venea să mă ia şi plecam în trăsură pe pavajul neverosimil din iarna Revoluției, prin mijlocul faimoaselor ruguri care au ars aproape până în luna mai. Ascultam focurile de armă trase nu ştiu de unde. Mergeam la Academia de Arte, la seratele pentru răniți şi ne citeam versurile. În epoca aceasta mi-a dedicat câteva poeme…

După un strop de ezitare mă hotărăsc să însemn în aceste memorii c-a trebuit să-i explic lui Ossip necesitatea de-a ne rări întâlnirile pentru a nu da prilej oamenilor să interpreteze greşit relațiile noastre. Puțin mai târziu, cam prin martie, Mandelștam dispăru. În epoca aceea, toată lumea dispărea şi reapărea și nimeni nu se mira de asta…

În vara lui 1924, Ossip Mandelştam mi-a adus-o pe tânăra sa soție (la Fontanka). Nadiuşa era ceea ce francezii numesc „laide, mais charmante”. Prietenia noastră a început chiar din ziua aceea. Ea durează şi astăzi. Ossip o iubea pe Nadia nebunește, incredibil. Când a fost operată de apendicită la Kiev, s-a instalat în loja portarului ca să nu părăsească spitalul. Nu o lăsa să se depărteze un pas, nu-i îngăduia să lucreze, era de-o gelozie turbată şi-i cerea părerea la fiecare cuvânt pe care-l scria. N-am văzut așa ceva niciodată în viața mea. Scrisorile lui Mandelştam către soția sa îmi confirmă impresia.

În 1928, soții Mandelştami se aflau în Crimeea. Iată scrisoarea pe care mi-a trimis-o la 25 august, la aniversarea mortii lui Nikolai Stepanovici:

„Dragă Anna Andreevna,

Îți scrim din Ialta, unde ducem o viață de muncă cruntă. Mi-e dor să mă întorc, mi-e dor să te văd pe dumneata. Vreau să ştii că nu sunt în stare să întrețin o conversație în imaginație decât cu două persoane: Nikolai Stepanovici şi dumneata. Conversația mea cu Kolea nu s-a întrerupt şi n-o să se întrerupă niciodată. Ne înapoiem la Petersburg în octombrie pentru câtăva vreme. Nadiei i s-a interzis să-şi petreacă iarna acolo… Scrie-ne.

Al dumitale O. MANDELSTAM ”

Sudul şi marea îi erau la fel de necesare ca și Nadia. Original? Era cu siguranță. A dat o dată pe uşă afară pe un tânăr poet care venise să i se plângă că nu este publicat. Tânărul cobora fâstâcit scara, în timp ce Ossip, rămas pe palier, striga după el: „Dar André Chénier, pe el îl publicau? Dar pe Sapho ? Dar pe lsus Cristos?”

În fond, n-avea mijloace de existență. Vagi traduceri, vagi articole de critică, vagi promisiuni. Cu toată interdicția cenzurii, Ossip şi-a publicat în „Zvezda” sfârşitul cărții sale „Călătorie în Armenia”. Pensia de abia îi ajungea să plătească chiria şi să cumpere alimente. În epoca aceea, Mandelştam se schimbase mult! Devenise greoi, părul îi albise, avea dificultăți de respiratie şi-ți făcea impresia unui bătrân (avea patruzeci şi doi de ani), dar ochii săi scânteiau la fel ca altădată. Poemele lui deveneau din ce în ce mai frumoase şi proza de asemeni. Această proză nemaipomenită, uitată, de-abia acum începe să-l capteze pe cititor. În schimb, însă, aud spunându-se mereu, mai ales de către cei tineri care sunt nebuni după el, că în tot secolul XX nu există o proză ca aceasta. Este ceea ce se cheamă „a patra proză”.

(1) Mihail Lozinski (1886-1955), poet, scriitor şi renumit traducător din Dante, Shakespeare, Cervantes, Molière, Corneille etc., cu care A. Ahmatova era bună prietenă și căruia i-a dedicat mai multe din poeziile sale,

(2) Salonul literar al lui Viaceslav Ivanov („Miercurile lui lvanov”), i-a atras timp de mai mulți ani pe simboliști și pe akmeiști.

În româneşte de MADELEINE FORTUNESCU

Photo by Fine Art Images/Heritage Images/Getty Images (sursa aici)

Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere

Anul acesta, pe 17 mai, s-au împlinit 105 ani de la nașterea poetului Geo Dumitrescu (1920-2004), ocazie cu care reiau ...

Susține jurnalismul cultural independent

Despre autor

Bozz

Alte articole

Scrie un comentariu X

Newsletter