Vă propunem un fragment în avanpremieră din volumul „Până când râul cel mare ne va despărți. Iubire, pierdere și eliberare” de Elizabeth Gilbert (traducere de Ioana Ioniță), în curs de apariție la Editura Humanitas.
Elizabeth Gilbert, autoarea bestsellerelor „Mănâncă, roagă-te, iubește”, „Și am spus da” și „Lecții de magie”, care au inspirat milioane de cititori din întreaga lume, revine cu o carte de memorii intimă și de o sinceritate necruțătoare. „Până când râul cel mare ne va despărți”, prima sa carte de non-ficțiune din ultimul deceniu – un adevărat eveniment editorial, devenit bestseller New York Times imediat după publicarea în Statele Unite –, apare la Editura Humanitas, în traducerea Ioanei Ioniță, pe 28 februarie.
„Am scris această carte pentru mine, dar și pentru oamenii aflați mereu în căutare, pentru cei însetați, neliniștiți, pentru cei care se simt prinși în capcană, pentru oamenii care, poate încă din copilărie, au simțit că trebuie să existe un sens mai înalt al vieții decât cel care ne-a fost arătat.” — Elizabeth Gilbert
Elizabeth Gilbert este autoarea a 11 volume de ficțiune și nonficțiune, care s-au vândut în peste 25 de milioane de exemplare la nivel mondial, s-au menținut mai bine de două sute de săptămâni pe lista de bestsellere a The New York Times și au fost traduse în peste cincizeci de limbi. A fost finalistă la National Book Award, National Book Critics Circle Award și PEN/Hemingway Award. Prin cărțile și discursurile ei, a contribuit, timp de decenii, la felul în care înțelegem creativitatea, spiritualitatea, curajul, compasiunea și iubirea. Urmărită de milioane de cititori pe rețelele sociale, rămâne una dintre cele mai iubite și influente voci literare ale epocii noastre.
„Un fenomen editorial: brutal de onestă, cutremurătoare și fascinantă… Elizabeth Gilbert este, fără îndoială, o forță literară.” — The Boston Globe
„Captivantă, pătrunzătoare, sfâșietoare – o carte care te marchează.” — The Washington Post
„Cea mai dură și sinceră carte de memorii a lui Elizabeth Gilbert. Autoarea nu cruță nimic, dezvăluind fără ocolișuri iubirea, dependența și lungul drum al vindecării.” — Elle
Elizabeth Gilbert
Locul meu e aici
Nu întâmplător am scris până aici mai mult despre Rayya decât despre mine, deși aceasta este, practic, cartea mea.
Așa fac eu mereu: mă concentrez imediat pe celălalt.
E felul meu de‑a fi – așa am fost dintotdeauna. M‑au captivat charisma și nebunia și sălbăticia și frumusețea celor din jur. Mi‑a plăcut să mă topesc în poveștile lor și să le urmăresc, hipnotizată, existența. Să mă pierd într‑o transă care este despre ei și să uit cine sunt, ce sunt și ce reprezint eu.
Așa că hai s‑o luăm de la capăt și să‑ți povestesc despre toate aceste lucruri, în acest moment al vieții mele.
Dacă ar fi o întâlnire, din programul în doisprezece pași, a grupului de reabilitare cu care mă văd în mod regulat și dacă ar fi să vorbesc despre propria‑mi adicție, aș începe așa:
— Bună, eu sunt Lizzy și sunt dependentă de sex și de iubire.
Dacă aș vrea să intru mai mult în detalii, aș adăuga:
— Mai sunt și obsedată de romantism, dependentă de fantezie și adrenalină. Sunt o complice de primă clasă a dependenţei şi o codependentă până la pierderea de sine – o să‑mi dau duhul având grijă de tine.
După care aș arunca o privire în camera plină ochi de oameni care poate că arată diferit de mine, dar care se comportă fix la fel. Și aș spune:
— Locul meu e aici.
Iubesc cuvintele astea: locul meu e aici. Îmi salvează viața zi de zi.
„Locul meu e aici“ înseamnă că sunt acasă aici, pe această planetă, pe care rareori m‑am simțit în siguranță sau normală. Înseamnă că sunt acasă în acest corp, pe care rareori l‑am locuit și pe care l‑am dăruit de nenumărate ori, fără să cer nimic în schimb (împreună cu inima mea, cu timpul meu, cu casa, cu locuința și banii mei), pentru ca nenumărați oameni să‑l poată folosi în propriile scopuri. Înseamnă că aparțin acelei forțe divine care și‑a dat osteneala să mă creeze. Apartenența mea nu depinde de faptul că fac lucrurile cum trebuie, orice ar însemna asta.
Locul meu e aici chiar și când greșesc de la un capăt la altul.
Poate chiar mai abitir atunci.
„Locul meu e aici“ se referă și la rolul pe care‑l am în propria‑mi poveste; chiar dacă uneori îl uit, preț de câteva capitole, întotdeauna îl regăsesc.
Însă, mai presus de toate, știu că mi‑am găsit locul în orice încăpere în care se adună în cerc un grup de dependenți care recunosc, plini de smerenie, în sinea lor, înaintea celorlalți și a dumnezeilor cărora li se închină, că sunt dominați de propriile adicții și că viețile lor sunt scăpate de sub control.
Nu prea există femei care să recunoască public faptul că sunt dependente de sex și de iubire, pentru că asta ar putea să pară ceva absolut îngrozitor. Și chiar așa este. N‑o să intru aici în detalii scabroase. Mă voi rezuma la a spune că, în cazul meu, dependența se manifestă ca o credință sinceră, însă complet eronată, că altcineva, iar nu eu însămi, îmi va aduce vindecarea interioară. Că mă va face astfel să mă simt în siguranță, prețuită și, în cele din urmă, întreagă. În termeni practici, se traduce printr‑o nevoie disperată de a‑mi vedea existența confirmată și reconfirmată prin atingerea unui partener erotic, prin contact vizual, cuvinte liniștitoare, gesturi de iubire sau prin simpla prezență a celuilalt.
De câte reconfirmări am nevoie ca să mă simt, în sfârșit, în siguranță?
[…]Dependența de sex și de iubire a fost cât pe ce să mă transforme într‑o ucigașă: a mea sau a altcuiva. Poate că sună melodramatic, dar e un scenariu foarte des întâlnit. Oamenii se sinucid și ucid zi de zi din dragoste, obsesie, dorință de control, din cauza trădării sau într‑un acces de gelozie. Despărțirile și divorțurile sunt printre principalele motive de suicid, omucidere și recădere în cazul adicției. În plus, e dovedit științific faptul că poți muri de inimă rea. (Apropo, termenul medical oficial este cardiomiopatie takotsubo. În astfel de cazuri, nu se identifică de obicei nici o formă de obturație anormală a arterelor. Cu alte cuvinte, organul în sine nu este afectat în nici un fel. Însă vasele periferice care alimentează inima sunt strivite, la propriu, ca urmare a unei dureri acute, ceea ce poate provoca un atac de cord sau decesul. E o situație care le afectează pe femei de cinci ori mai mult decât pe bărbați, iar asta mă face să mă întreb câte dintre morțile puse pe seama afecţiunilor cardiace, în cazul femeilor, sunt, de fapt, provocate de o suferință din dragoste. Sau poate de un lung șir de dezamăgiri și șocuri emoționale devastatoare, care uzează corpul, până când, în cele din urmă, motorul acestuia cedează.)
Dacă te gândești și la numărul uriaș de femei rănite sau ucise de iubiții ori soții lor și la cât de greu (dacă nu chiar imposibil) este pentru o femeie să‑și părăsească abuzatorul, cred că n‑ar fi exagerat să afirm că dependența de sex și de iubire constituie, de fapt, una dintre principalele cauze ale morții femeilor din întreaga lume.
Prin urmare, iau această problemă în serios pentru că, din punctul meu de vedere dependența de sex și de iubire este o chestiune de viață și de moarte. Cel puțin în cazul meu așa a fost mereu, fără nici o îndoială.
Suferința mea intră, oficial, în categoria „dependențelor comportamentale“, diferite de „dependențele de substanțe“, care au afectat‑o pe Rayya. Dependențele comportamentale presupun manifestarea compulsivă, adesea intensă, a unor comportamente: jocurile de noroc, cumpărăturile, colectarea de obiecte, mâncatul, sexul, exercitarea controlului, dezvoltarea obsesiilor, jocurile video, automutilarea etc. Mai simplu spus, Rayya era dependentă de droguri, eu sunt dependentă de oameni. Însă cred că Rayya era dependentă și de iubire. Într‑adevăr, mulți dintre cei care ajung în sălile centrelor de reabilitare își dau seama că dependența de iubire se află la rădăcina tuturor celorlalte dependențe. Setea noastră neostoită de iubire creează acest imens gol, pe care tot încercăm să‑l umplem cu alte lucruri: droguri, alcool, mâncare, bani, sex, țigări, jocuri de noroc, jocuri video, succes, perfecționism, muncă în exces, internet – și lista poate continua. Iubirea este cel mai important obiect al dorințelor noastre. Atunci când ești mic și ți se refuză sau îți este oferită într‑o formă ciuntită, iubirea îți poate reconfigure circuitele creierului, astfel încât să iei hotărâri periculoase sau nebunești pentru tot restul vieții.
Din ce înțeleg acum, pe baza ultimelor descoperiri din neurologie, în cazul celor ca mine, al dependenților comportamental, e vorba de o disfuncție a sistemului nervos. Cei mai mulți dintre noi am fost ținta constantă a unor „elemente disruptive ale sentimentului de siguranță“, de aceea avem dificultăți în a ne autoregla emoțional, în a ne îngriji, în a face diferența între realitate și imaginar, în a înțelege în cine putem avea încredere și în a distinge între propriile noastre emoții și emoțiile celorlalți. Prin urmare, putem dezvolta un tip de atașament numit, în unele cazuri, „dezorientat‑dezorganizat“. Definiția perfectă a vieții mele amoroase.
De‑a lungul anilor, am consumat cantități foarte mari de alcool și droguri (atât legale, cât și ilegale) pentru a obține o stare de amorțeală sau de euforie. Însă nimic nu se compara, nici pe departe, cu intensitatea stărilor pe care le‑am trăit când m‑am folosit de oameni. Nu am, de fapt, nevoie de alcool sau de droguri ca să‑mi modific starea de conștiență, pentru că mașinăria farmaceutică din creierul meu produce cantități imense de dopamină ca reacție la experiența sexuală, la apropierea fizică și la excitarea emoțională. Și asta la o intensitate care se estimează a fi de zece ori mai mare decât ceea ce simte o persoană așa‑zis normală. Când sunt îndrăgostită, în creierul meu nu există numai o supraproducție de dopamină, ci și una de adrenalină, oxitocină, serotonină și noradrenalină. Împreună, acești hormoni îmi produc o stare de euforie aproape supraomenească, iar asta îmi suprimă senzația de durere și‑mi blochează abilitatea de a estima riscurile, ceea ce-mi distorsionează percepția asupra realității și‑mi suspendă pofta de somn, de foame și nevoia de a‑mi satisface alte nevoi de bază.
Dacă pentru ceilalți relațiile romantice, imaginația sau sexul sunt surse de plăcere, pentru mine ele înseamnă o intensitate paroxistică.
Sună bine? N‑aș zice.
Sau, mai degrabă, ca în cazul multor adicții, poate fi bine la început, dar binele acesta se transformă rapid într‑un iad.
Sumar Literomania nr. 397 (2026)
Scrie un comentariu