Începând cu numărul 391 al Literomaniei, vă propunem un nou ciclu de traduceri semnate de Dominique Ilea, grupate, de data aceasta, în jurul mâncării („la bouffe”), al temelor gastronomice într-o diversitate de contexte culturale. În numărul de față, puteți citi două fragmente semnate de Julio Cortázar, extrase din „Rayuela”/ „Șotron” (1963), respectiv din volumul de pagini regăsite „Papeles inesperados” (2009). (Literomania)
Șotron
De toate părțile
83
Scornirea sufletului de către om se iscă de fiece dată când apare simțământul trupului ca parazit, ca larvă alipită eului. E de-ajuns să te simți trăind (și nu doar trăind ca acceptare, ca lucru-care-așa-i-bine-să-fie) pentru ca până și partea cea mai intimă, mai dragă a trupului, de pildă mâna dreaptă, să devină din senin un obiect împărtășind cu silă dubla condiție de-a nu fi eu și de a-mi fi alipit.
Îmi sorb supa. Apoi, chiar în toiul unei lecturi, cuget: „Supa-i în mine, o țin în punga aia pe care n-o s-o văd niciodată, stomacul meu”. Pipăi cu două degete și simt gâlma, deplasarea mâncării colo-năuntru. Deci asta sunt, un sac cu mâncare în el.
Atunci se naște sufletul: „Nu asta sunt”.
Pe când (să fim cinstiți barem o dată)
da, asta sunt. Cu o portiță de scăpare foarte faină pentru cei gingași: „Sunt și asta”. Ori, mai ridicând oleacă nivelul: „Sunt în asta”.
Citesc „The Waves”[1], danteluța aia de cenușă, plăsmuire de spumă. Cu treizeci de centimetri mai jos de ochii mei, niște supă se plimbă încet prin punga mea stomacală, un fir de păr îmi crește pe coapsă, un chist sebaceu îmi apare pe nesimțite în spinare.
La urma a ceea ce Balzac ar fi numit o orgie, un tip câtuși de puțin metafizic mi-a spus, crezând că face un banc, că defecația îi dădea o impresie de irealitate. Mi-amintesc vorbele lui: „Te ridici, dai roată și te uiți, iar atunci zici: Da’ io am făcut asta?”.
(Ca în versul lui Lorca: „Nu-i leac, băiete, vomită! E fără leac”. Cred că și Swift, nebun[2]: „Da’ Celia, Celia, Celia defecă”.)
Despre durerea fizică drept stimul metafizic s-a scris din belșug. Pe mine orice durere mă izbește cu o armă cu dublu tăiș: face să se resimtă ca niciodată divorțul dintre mine și trupul meu (ca și falsitatea, scorneala-i consolatoare) și în același timp îmi apropie trupul, mi-l impune ca durere. O simt mai a mea decât plăcerea ori simpla cenestezie[3]. E la propriu o legătură. De-aș ști să desenez, aș arăta alegoric durerea alungând sufletul din trup, dar în același timp aș lăsa impresia că totul e fals: simple forme ale unui complex a cărui unitate stă în faptul că n-are niciuna.
În românește de Anca-Domnica Ilea, după capitolul 83 al părții „De otros lados” din romanul „Rayuela” (1963)
⁎
Prânzuri
La restaurantul cronopilor se petrec chestii de-astea, ca un faimos să ceară foarte concentrat un biftec cu cartofi prăjiți, dar să rămână tablou când cronopul chelner îl întreabă câți cartofi prăjiți dorește.
– Cum asta, câți? – se rățoiește faimosul. Îmi aduceți niște cartofi prăjiți și gata, ce naiba!
– Păi, aici îi servim doar în porții de câte șapte, treijdoi, ori nouășopt – explică cronopul.
Faimosul cugetă un moment, iar rezultatul cugetării sale constă în a-i zice cronopului:
– Știi ce, amice, du-te mata la dracu’.
Spre nemărginita surprindere a faimosului, cronopul îl și ascultă numaidecât, adică dispare de parcă l-ar fi sorbit vântul. De bună seamă, faimosul n-o să izbutească niciodată să afle unde șade dracu’ cu pricina, iar cronopul probabil nici atâta, dar în orice caz prânzul nu-i nici pe departe un succes.
În românește de Anca-Domnica Ilea, după „Almuerzos” (din volumul de pagini regăsite „Papeles inesperados”, 2009)
Note:
[1] Romanul din 1931 al Virginiei Woolf. (n.t.)
[2] În ultimii trei ani de viață, ca agravare a unei labirintite cronice afectând urechea internă, echilibrul și percepția cerebrală în general. (n.t.)
[3] Senzație nedefinită, plăcută ori neplăcută. (n.t.)
Sumar Literomania nr. 397 (2026)
Scrie un comentariu