Vă propunem o anchetă cu privire la ceea ce a însemnat și înseamnă cartea (implicit lectura) în viețile unor scriitoare/ scriitori români contemporani, anchetă inspirată de cea pe care „The Guardian” a găzduit-o până în 2021, numită „Books that made me”, care, la rândul ei, a fost inspirată probabil de ancheta apărută inițial în „The New York Times Book Review”, în 1984. În acest număr, a răspuns pentru cititorii Literomaniei scriitoarea Simona Antonescu.
1. Ce citiți în aceste zile?
Fac parte dintre cei care citesc două cărți în același timp. Nu o fac dintr-o nehotărâre, ci pentru că ritmul și starea zilelor sunt diferite și cer alte cărți. Citesc acum „Meserii nerecomandate femeilor” de Gabriela Adameșteanu, și „Visul jaguarului” de Miguel Bonnefoy. Pendulez de la o zi la alta între tăișul crud, plin de adevăruri mai mult sau mai puțin comode, al textului doamnei Adameșteanu, și lumile senzoriale, dense, cu aer de mit și legendă, ale lui Bonnefoy. Evadez rând pe rând dintr-o carte în cealaltă.
2. Care este cartea care v-a schimbat viața?
În copilărie, chiar prima carte pe care am citit-o singură, dintr-o copertă în cealaltă, a făcut acest lucru: „Fram, ursul polar” de Cezar Petrescu. Am ieșit schimbată din cartea aceea, nu uit niciodată să o menționez, pentru că am avut sentimentul că am deschis o ușă pe care nimeni niciodată nu o va mai închide pentru mine.
În tinerețe, chiar foarte devreme, un sentiment la fel de puternic l-am avut după ce am citit „Frații Karamazov” de Dostoievski. Ceea ce m-a copleșit a fost impresia de viață reală pe care mi-au lăsat-o personajele. O vitalitate aproape dureroasă, personaje construite nu din cerneală, ci din contradicții omenești, din greșeli și vinovății. Îmi amintesc că am gândit zile întregi după aceea: „O carte mai bună decât asta nu va mai putea scrie nimeni”. Aveam 15 ani, eram la vârsta exuberanțelor și a termenilor categorici și absoluți.
3. Ce carte v-a influențat cel mai mult?
Sunt mai multe, le voi enumera cronologic:
„La Medeleni” de Ionel Teodoreanu, citită tot prin copilărie-adolescență, așadar fiți indulgenți cu ceea ce voi mărturisi: îmi propusesem pe atunci să scriu și eu o carte ca aceasta, eram convinsă că aș putea. De fapt mă regăseam în personajul Olguța și confundam acest sentiment de oglindire a identității cu o confirmare a visului meu.
„Pendulul lui Foucault” de Umberto Eco, citită în tinerețe, care mi s-a părut un labirint de oglinzi paralele. O carte care, ca să continui șirul mărturisirilor din primii ani ai tinereții, m-a făcut să-mi suspend pentru multă vreme planurile de a scrie. În limbaj sportiv, „mi-a scos literatura din cap”.
„În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust – mi-a plăcut felul acela în care pune la microscop cel mai subțire fir de emoție, ca să vadă din ce este făcut. Cea mai completă disecție psihologică pe care am citit-o, de o rigoare clinică, totuși plăcută la lectură, fără ca textul să fie îngreunat de excese teoretice sau analize opace.
„Prăvăliile de scorțișoară” de Bruno Schulz, care mi s-a părut un furnal, o topitorie de proporții mitice în care erau băgate cuvinte și ieșeau viziuni halucinante, o realitate transfigurată, stranie și fragilă ca făcută din sticlă fierbinte și colorată. Sub presiunea unor cuvinte alese cu mare dibăcie – de fapt aici stă genialitatea cărții – amintirile se mișcă pe pagină cu aceeași fluiditate cu care se mișcă visele în spatele ochilor închiși. Magie mi s-a părut cartea aceasta.
4. Numiți cartea (sau cărțile) pe care nu ați reușit s-o (să le) terminați de citit.
„Ulise” de James Joyce este marea mea restanță, o carte care m-a făcut să mă simt de parcă aș fi încercat să urc pe un perete de sticlă. Oricât avânt luam, alunecam mereu înapoi la aceleași pagini. Ne-am despărțit prietenește, nu ne purtăm pică reciproc, o am în bibliotecă, dar e undeva sus de tot, unde nu prea ajung privirile mele.
5. Numiți cartea pe care o dăruiți cel mai des.
Cărțile mele le dăruiesc cel mai des, dar în afară de acestea dăruiesc „Theodoros”, de Mircea Cărtărescu, pentru că mi-am propus să ofer numai cărți scrise de autori români, iar cartea aceasta reprezintă un punct de maximă performanță al literaturii române de astăzi. În „Theodoros” am găsit un limbaj care m-a încântat, un grai valah care sună ca un cântec vechi. Îți trebuie ureche muzicală pentru Theodoros.
6. Care dintre cărțile secolului al XX-lea vi se par supraevaluate?
Sunt o cititoare care caută un anumit tip de conexiune cu povestea, am anumite așteptări de la un roman – să miște ceva în mine, să-mi transmită o emoție pe care a simțit-o scriitorul când a scris. Din acest motiv și pe acest plan nu am rezonat deloc cu „Ulise”. Probabil că James Joyce nici nu și-a propus acest lucru, pot înțelege că demonstrația de erudiție a stat pe primul loc pentru el, dar pe mine m-a pierdut pe drum cu acea fragmentare a narațiunii și cu lipsa impactului emoțional.
7. Care dintre cărțile din literatura secolului al XX-lea vi se par subevaluate?
Din păcate, în cazul multor scriitori sunt amestecate în mod nedrept fostele lor simpatii politice cu valoarea literaturii pe care o scriu. Dintre ei, unii s-au situat de partea câștigătoare a istoriei, intrând în manuale – repet, pe drept cuvânt, de vreme ce judecăm valoarea literară a textelor. Barzi de necontestat ai literaturii române se află în această situație. Am crescut cu cărțile lor și le iubesc.
Alții însă s-au situat de partea perdanților, și atunci literatura lor are mai puțină importanță decât aspectele umbrite ale vieții lor. Și cărțile lor le iubesc. „Dumnezeu s-a născut în exil” de Vintilă Horia, cred că este printre cărțile subevaluate ale secolului al XX-lea. Nu știu de ce am făcut toată acea introducere. Când arta ajunge față în față cu morala, discuția este fără sfârșit.
8. Numiți o carte pe care v-ați fi dorit s-o scrieți.
Mi-ar fi plăcut să fi scris „Confiteor” a lui Jaume Cabré. Un vis care se respectă trebuie să aibă aerul acela de intangibilitate care îl ferește de banal. Altfel ar fi doar un to do list.
Cam ca un melc care visează că va fi albatros când se trezește, așa visez și eu că am scris o carte cu fraze de un ritm magic, care anulează timpul, îl face pe cititor să se simtă ba în prezent, ba acum 600 de ani, ba acum 300 de ani.
9. Ce carte ați recitit cel mai des?
În copilărie am recitit de câteva ori „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu. Este cartea la care m-am întors cel mai des. În rest mă întorc rar la cărțile citite. Am făcut-o cu „Ghepardul” de Giuseppe di Lampedusa, „Numele trandafirului” de Umberto Eco și „Prăvăliile de scorțișoară” de Bruno Schulz. Recitesc uneori pagini din Marcel Proust.
Simona ANTONESCU s-a născut la Galați în 1969. A debutat în 2015 cu romanul „Fotograful Curții Regale”, câștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească/ Polirom și al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România și finalist la Festival du Premier Roman de Chambéry. A mai publicat romanele „Darul lui Serafim” (2016, 2020), „Hanul lui Manuc” (2017, 2018), „Ultima cruciadă” (2019), distins cu Premiul Cartea Anului 2019 de Filiala Brașov a USR, „În umbra ei” (2021, 2024) și „Chiajna din Casa Mușatinilor” (2023), care a obținut numeroase premii, printre care Premiul Național pentru Proză al „Ziarului de Iași” în 2024, Premiul Radio România Cultural, categoria Proză, Premiul Cartea Anului 2024 acordat de Filiala Brașov a USR. În prezent, publică la Editura Polirom seria „Istoria povestită copiilor”, care a ajuns la al patrulea volum. De asemenea, a publicat în 2025, la Polirom, romanul „Coborârea în cetate”.
Sumar Literomania nr. 397 (2026)
Scrie un comentariu