„Pisica” de Gib I. Mihăescu

Vă propun, la rubrica „Anticariat”, povestirea „Pisica” de Gib I. Mihăescu, apărută inițial în revista „Gândirea”, în numărul 12 din decembrie 1928. Nu, nu este o povestire veselă de sărbători, dar are ceva candid, inocent, amintind, cumva, de „Fetița cu chibrituri” a lui Andersen. Totuși, în fundal, există un soi de umor candid care nu poate decât să impresioneze și să te facă să empatizezi și mai mult cu Minunica, personajul povestirii care, în timp ce își așteaptă pisica, acel animal care o va conduce în lumea de dincolo, retrăiește anumite momente din scurta ei viață și, de asemenea, își imaginează diverse situații, amuzându-se pe seama colegilor de la școală. O povestire în care talentul de prozator al lui Gib I. Mihăescu atinge cote pe care, cred eu, puțini prozatori români au reușit să le atingă. Desenele sunt preluate din „Gândirea” și aparțin artistului Demian, cum apare specificat pe coperta a IV-a a revistei. Este vorba despre artistul plastic Anastase Demian (1899-1977), colaborator al revistei „Gândirea”, care a ilustrat și volume de Lucian Blaga, Emil Isac sau Mihail Sadoveanu. (Bozz)

GIB. I. MIHĂESCU

PISICA

Minunica s-a trezit din ațipeală și acum își urmează aievea visul început. Ochii ei enormi pe figura cât o farfurioară privesc uimiți imaginea vieții de afară, reflectată în geamurile deschise. Și odată cu aerul tare al ogrăzii înverzite năpădește înzdrăvenitoare bucuria că poate în sfârșit să revadă mare parte din curte, după trei săptămâni, de când a căzut la pat; atât timp cât ferestrele au fost închise n-a avut dinaintea ochilor decât cenușiul aspru și zgronțuros al zidului vecin.

Acum însă, geamul deschis înăuntru este cu adevărat un mare tablou. În rama cercevelelor se resfiră ușor la slabele adieri ale verii, tot frunzișul de de-a lungul gardului din fund; de la măceșii mărunți din față și până la salcâmul gârbov, care păzește curtea înspre miazănoapte. E o beție de verde și de albastru ceresc în geamul deschis înăuntru. Dar în rama geamului deschis în afară, pe-un fond transparent, acelaș peisaj complicat și mișcător se desfășură negru ca tras numai în cărbune; nici cea mai neînsemnată undă de albastru, nici cea mai ușoară plăzmuire de verde. Tot frunzetul acela, ce mișcă în rama geamului deschis în afară, sunt numai urechi negre de draci, care se ciulesc la adierele sufletelor în treacăt. Minunica acum s-a lămurit cu prisosință; așa trebue să fie drumul pe care a mers acum un an Ecaterina, surioara ei mai mare, și acum doi ani, frățiorul ei mai mic Nistoraș iar, cine știe, astăzi, mâine, drumul pe care va apuca ea agale, cu pisica.

Iată, acum din nou își amintește de Ecaterina. Erau de față mama și mama bătrână și domnul sufirog. Doctorul cel mare tocmai plecase, lăsând în urmă-i foarte nesigure nădejdi.

Ecaterina stătea palidă și întinsă, întocmai ca ea acum. De mult nu se mai putea mișca, ajutată, nici pe partea cealaltă. Dar atunci a sărit deodată pe șezut și Minunica parcă o vede… cămășuța decoltată i s-a lăsat în jos și pieptișorul i-a ieșit deodată atât de îngust și de lung, de parcă era al unei păsări jumulite la bucătărie. Domnul șufirog și mama și mama mare s-au aplecat înfiorați deasupră-i:

– Mamă, pisica! a îngăimat Ecaterina… pisica!

– Unde e pisica, fata mamei?

Și toți au clătinat din cap cu tristețe. Numai Minunica s-a uitat speriată la ușa care a rămas închisă. Unde vede ea o pisică? s-a întrebat nedumerită și chiar s-a aplecat să se uite pe sub pa, dar pisica nicăieri. Și cu toate astea ceilalți aprobau cu înclinări din cap și plângeau.

Abia se mai auzea Ecaterina. Și capul i s-a lăsat ușor pe perină, iar mâna de-abia putea să se mai ridice cu stinse mișcări mîngâetoare… Pis, pis… Și sufletul ei s-a dus cu pisica. Așa au întărit, când Minunica s-a ridicat de sub pat și mama cu ochii îmbujorați și mama mare, care vrând să-și șteargă lacrimile nimerise cu batista în ochelari, și domnul sufirog, care parcă atâta așteptase ca să-și strângă grăbit uneltele lucioase în dăsaga de piele, clătinând cu mâhnire din cap.

Iar Minunica, seara, în pătucul ei și-a închipuit întâia dată cum trebue să fi fost drumul pe care a apucat Ecaterina. El nu putea fi altfel decât drumul spre Olt. Fără nicio casă, doar ici și colo câte un copac imens sau vreo salcie pletoasă, veghind ca o lumânare încovoiată de căldură, din care se scurge toată ceara, la căpătâiul unei bălți. Numai că niciun om, pe nicăeri. Ecaterina se oprește iarăși după câțiva pași cu teamă mare, dinaintea liniștii adânci. Și se întoarce fricoasă spre pisica ei. Din două sărituri pisica o ajunge și apoi o ia înainte. Pis… pis… cheamă Ecaterina, căci pisica a luat-o prea repede acum. Și pasul mic al fetiței și pașii nenumărați ai pisicii, îndeamnă astfel spre țara tăcută a lui Dumnezeu.

Ilustrație de Anastase Demian, din „Gândirea”, nr. 12, din decembrie 1928

Când au îngropat-o pe Ecaterina, Minunica s-a ținut tot timpul de familia ei. N-a mai fugit spre cârdul de copii din urmă, ca la înmormântarea lui Nistoraș. Dar ochii – oricât s-a silit să-i rețină – degeaba; în nenumărate rânduri ei au scăpat pe furiș în ceata smerită a copiilor.

Smerenia asta, abia reținută pe figurile mici și caraghioase, ar fi făcut-o desigur să pufnească în râs, dacă acum n-ar fi fost cu adevărat pătrunsă de gravitatea momentului. Ea plângea cu mare zbucium ori de câte ori restul familiei începea de asemenea să plângă, la răspântii și la biserica din drum. Iar, la cimitir, părinții ei se întrebau cu groază, dacă nu o mai leșina, ca acum un an, când bulgării au început să bubuie în tronul lui Nistoraș.

Minunica nu se întreba însă ce va face la cimitir. Căci o singură preocupare o muncea pe ea de trei zile: unde a putut ajunge Ecaterina cu pisica? A mai stat pe lângă casă, cum pretindea Mihai vizitiul și abia după îngropare pornește pe drumul cel tăcut; sau — după cum pretindeau ceilalți și s-ar părea și mai firesc — s-a și scoborît de pe cântarul sufletelor și acum privește din poarta cerului cum se prăpădesc cu firea, peste trupul ei, cei rămași pe lume. Asta chiar o face să fie mai atentă cu conduita ei de față. Numai că, din când în când… ochii ăștia… dacă ei fug înapoi, ea ce poate să le facă?

Mai ales îi place tare mult mutra de iepure sperios a lui Chelaru Constantin. Căci Chelaru e cu adevărat irezistibil, cum observă el de atent priveliștea cu marii lui ochi uimiți și umezi; dar numaidecât după aceea, instinctiv, capul lui fricos se întoarce bănuitor spre vecinul care prea se vâră în el, prefăcându-se că urmărește cine știe ce în convoi, în realitate punând la cale vreo păcăleală. Chelaru era râsul școlii. De aceea Minunica prevăzuse chiar ce are să i-se întâmple, când tocmai ferindu-se de vecinul suspect și presant, Chelaru se și poticni și încă zdravăn de tot; ca de obicei, un altul, înțeles cu cel dintâi, îi și vârâse piedica între picioare din partea opusă. Chelaru își întoarse groaznic spre vinovat expresia neiertătoare a feței lui de omuleț exasperat, pentru care cupa necazurilor a atins, în fine, fundul; dar în întreaga grămadă de figuri redevenite brusc candide și grave, mai puteai ghici pe nemernic?

Minunica nu mai putu să privească mai departe și-și sorbi repede unda de haz, care i se ridicase între buze, cătând îngrijorată la cei mai apropiați din cortegiu.

Minunica își aduce perfect de bine aminte și de înmormântarea lui Nistoraș. Atunci părinții o lăsaseră în grupul copiilor de școală. Până la cimitir s-a amuzat strașnic: câte piedici n-a suferit Chelaru până acolo. Dar mulțumirea ei cea mare era că acum copiii o respectau cu toții și că glumele lor erau numai pentru ea. Era centrul tuturor atențiilor micii gloate. Și asta o îngâmfa nespus și o făcea să plângă cu și mai mult spor când dricul se oprea. Atunci ccpiii plecau capul și ascultau cu un fel de solemnitate suspinele fetei, pornind din mijlocul lor să se amestece cu văicărelile părinților de mai de departe și cu cântecele întămâiate ale popilor. Numai când dricul cu geamuri se urnea, zgâlțâindu-se din încheieturile lemnoase, numai atunci glumele lor începeau. Și la prima poticneală a lui Chelaru, lacrimile încete ale fetei săreau deodată toate din ochi, îmbrâncite brusc de aspra și neașteptata toană a veseliei. Atunci, la cimitir, Minunica a plâns cu toată râvna, mulțumită de însemnătatea ei din ziua aceea, ea slăbănoaga și nebăgata în seamă din zilele celelalte toate. A plâns cu atâta convingere că a leșinat.

Iar acum ferestrele dinăuntru și din afară s-au închis din nou pentru totdeauna. Minunica așteaptă întinsă, palidă și calmă. Așteaptă pisica. La fel cu Ecaterina, ea nu se mai poate întoarce pe-o parte sau pe alta de mai bine de trei zile.

Alături stă necontenit mama mare și o privește prin ochelarii cari se aburesc necontenit. Din când în când vin și mama și tata; se apropie de ea, cu un fel de stânjeneală pe care voiau în zadar s-o acopere și vorbesc pe șoptite între dânșii, de parcă s-ar simți vinovați cu ceva. Fata îi privește cu blândețe, mai ales pe tată-său, care totdeauna pleacă fruntea sub privirea ei exagerat de iertătoare. Căci tatăl a urechiat-o cu o săptămână înainte de a cădea bolnavă. Și săptămâna cât mai fu sănătoasă, drept completare a pedepsei, nu-i adresase nici un cuvânt. Așa că boala venea ca o adevărată mană cerească pentru Minunica. Tatăl nu mai știa cum să-și îndrepte fapta lui de tiran. Nu venea din oraș fără jucării și nu-i adresa cuvânt fără să fie o glumă bine ticluită. Dar fata, drept răspuns, îl privea cu ochi prea înțelegători și prea blânzi ca el să nu și-i plece pe ai lui îndată, rușinați. Și fata, atunci, parcă găsea putere în boala ei să pună și mai multă blândețe în priviri; iar tatăl ieșea rușinat și zdrobit.

– Tată, de ce-mi iei atâtea jucării, nu vezi că acum, nu mai am ce să mai fac cu ele?

Când i-a spus astfel, tatăl, care tocmai desfăcea din hârtii și sforicele, un căluț murg și crâncen, pe rotițe gata de ducă, a ridicat fruntea pălită și câteva clipe, cu gura căscată și gândul în aer, n-a știut ce să răspundă. Iar mama mare sta minunat, privind uimită pe deasupra ochelarilor legați pe după ureche.

– De ce, draga tatii, n-o să fii tu sănătoasă peste câteva zile?

O clipă fata simți răspunsul zburând prin cutia minții, rău, ca o păsărică neagră : „Peste câteva zile, știi bine unde am să fiu…. ehe, eu aștept acum o pisică, nu un căluț…”

Dar tatăl parcă îi ghicise gândul; o privea cu atâta teamă să nu spună astfel, că ea se înduioșă și zise tare :

– Frumos căluț, dragă tată…

Și crezând că n-a spus deajuns pentru a-și arăta la rându-i grija de dânsul, adăugă :

– Păcat de el și de banii tăi… pe urmă cui o să rămâie?

Iar ochii tatălui, plesniți de lovitura inocentă, se topiră în lacrimi.

Neîntârziat astăzi trebue să vie pisica. Cineva i-o spune lămurit Minunicăi din chiar adâncul ei, apoi domnul doftor a schimbat o astfel de privire cu domnul sufirog, că nu mai încape nici o îndoială. Minunica a rugat pe mama mare să-i ridice perina, astfel ca ușa să-i stea întreagă sub priviri. Domnul doftor a plecat cu domnul sufirog, tatăl și mama s-au luat după ei și au rămas afară. Chiar întârzie să revină. Bunicuța și-a ridicat ochii după ciorap și privește pe deasupra ochelarilor cu cârlige. Dar ea nu vede nimic, că de fapt și-a întins urechea ei surdă să prindă orice zvon ar de afară. S-a auzit atunci trântindu-se ușa cea grea a antreului. Și pe urmă ceva ca un suspin sau ca un început de plâns sau poate de cântec și atâta; un început numai! Dar care n-a scăpat timpanului surd al bătrânei. Căci buzele au început să-i joace repede neîmpinse de nicio șoaptă și nasul i s-a înroșit.

Deodată ușa: Minunica și-a ridicat ochii. Oare a și venit pisica? Nu, sunt părinții ei. I-a privit rând pe rând cum intră cu nasul în pământ, ca școlarii pe care domnul i-a scos la judecată. Minunica a zâmbit și a închis ochii.

Și-n dosul pleoapelor drumul spre Olt s-a întins deodată așa cum se știe, cu aceiași plopi bătrâni și dârzi, cu aceleași sălcii încovoiate de durere. Numai că – iarăși – țipenie de om sau de ființă; e o tăcere de moarte pretutindeni, cu cât mai ales privești prin adâncimile zăvoaielor, la ochiurile de apă peste care cerul se unește cu pământul.

Minunica l-a mai văzut numai odată așa ca acum, prin geamul deschis în afară: negru, drumul negru. Toți plopii și toate sălciile astea sunt de-un negru aspru de cărbune, parcă un pârjol uriaș le-a cuprins din voia lui Dumnezeu, fără să le ardă. Iar pe sub frunzișul întunecat, ochiurile de apă ale Oltului care străjuiesc hotarul lui Dumnezeu, sunt stătute și sticloase, ca ochii bunicii când își scoate ochelarii. Dealtminteri e limpede că nu pot fi toate acolo ca pe pământ; Minunica nu e de loc mirată de lucrul acesta.

Numai ceva nu vrea să pătrundă ca lumea, încă, în căpșorul ei atât de lucid în clipele acestea atât de târzii. Cum va fi acolo, unde cerul se unește cu pământul? Cum se va fi schimbând pământui și se va face, din ce în ce mai sus, cer…

Dar pe Minunican o mai roade ca setea curiozitatea ei nepotolită de toate zilele; căci peste puțin, peste foarte puțin, se vor lămuri în sfârșit toate.

Și ea privește iarăși de-a lungul drumului spre Olt. Nimic, nici o țipenie de om. Numai ceva mișcă de departe, ceva minuscul sub plopii uriași și dârzi… E o pisică… e o pisică. Se vede bine: albă și cu petre negre. O pisică bălțată, care vine cuminte și nu se grăbește la mers.

Acum chiar s-a oprit în mijlocul peisajului negru. Nu, nu e albă deloc: e sură și cu pete negre; ba nici atât. E, ca întreg peisajul acesta, numai pete de umbră și pete de lumină vânătă, ca în zilele cu nor.

Ia-o, acum a pornit iarăși. Același mers încet ca omul la drum lung. Din vreme în vreme se mai abate pe-o margine, mai miroase ceva, se mai uită îndărăt, pe urmă iar mai face câțiva pași, de parcă nici n-ar atinge pământul. Iar urechile i se ciulesc ca frunzele în geamul deschis în afară.

Acum e încă departe, cam la mijlocul drumului, unde se desface pluta aceea pe care n-o pot cuprinde trei oameni în brațe. La asemenea distanță o pisică nu s-ar putea zări, desigur. Dar pe aceasta o vezi de minune, ca și cum ar fi la doi pași. O-ho, poate că nici n-ajung să iasă copii dela școală și ea ar putea să fie încă aici…

Acum, în locul pisicii, în mintea ei, care singură mai trăiește, se despică și se desfac zidurile școalei. Sala cea mare e goală și umedă, cu miros tare de cerneală violetă. Deodată, în-tăcerea de mormânt, răsună un clopoțel și numaidecât mormântul se aprinde de vuiet, de tropot, de chiote. Copiii sunt în recreația a doua. Când li se va da drumul, larma lor ascuțită și fără contenire, tăiată de țipete repezi și uimite, se va curma brusc, dinaintea porților îmbrăcate în alb ale Minunicăi. O clipă iarăși chipul ei palid și osos va domni peste mințile pline de zbeg, chipul ei nebăgat în seamă decât în zilele de înmormântare.

Dricul alb sta oprit zgâlțâindu-și geamurile la crucișul din colțul pieței. Convoiul e cel știut. După dric tatăl, de astădată singur, fără nici un copil. Pe urmă prietenii, pe urmă trăsurile, în cea dintâi mama cu bunica, înfășurată în voal negru, în celelalte cocoanele. Preoții cântă cu toții deodată. Fratele mamei mari, unchiul Nicolae, înconjurat de țigănuși, apucă în buzunar un pumn zdravăn de gologani ca să-1 arunce la pornire. Copiii de școală urmăresc cu multă luare aminte și înghițând în sec aceste preparative. S-ar arunca-și ei în înghesuială dacă printre capetele cortegiului, ochii „domnului” n-ar săgeta în toate părțile luminile lor verzui și neiertătoare de uliu.

Dar acum nu mai plânge nimeni în mijlocul lor, ca ei să păstreze cuviința răspântiilor. Râsete înfundate bufnesc și Chelaru Constantin, care a încremenit cu privirea lui de rătăcit spre dric, căutând să distingă printre flori și panglici profilul moartei, se poticnește deodată și cade cu nasul în spinarea celui dinainte, care-l repede înapoi, cu o talpă aplicată prompt și unde trebuie. Minunica își oprește repede râsul închipuirii stârnit de năpraznica mișcare. O duioșie dulce o cuprinde pentru bietul Chelaru, singurul care mai are curiozitatea să-i deslușească cu invidie profilul de ceară în mormanul de flori. Ceilalți se burdușesc pe înfundate sau privesc la țigănușii din jurul unchiului Nicolae.

O, la înmormântarea Caterinei ea a avut mult mai multă însemnătate decât acuma la propria ei înmormântare! La gândul acesta, Minunica simți cald în gropițele scobite adânc ale ochilor; totuși gândul ei îi învălui iertător pe acești copii răi și porni pe drumul Oltului, spre pisica ei… ce însemnau ei cu toții, față de pisica asta minunată! O-ho, și-n timpul cât a gândit la atâtea, ea trebue să se fi apropiat mult, poate chiar urcă pe coastă în oraș.

Dumnezeule, dar unde e pisica?

Pisica nicăieri… iar drumul Oltului e plin de soare, plutele au înverzit… printre zăvoaie, ochiu rile de apă lucesc ca oglinzile, iar cerul se vede bine cum se desparte și cât se lasă hăt în urmă, de dealurile orizontului. Asta nu se poate… trebuie să fie o glumă… o nălucire.

– Mamă, ce să fie? Unde e pisica?

Asta se zbate zadarnic să întrebe Minunica. Dar buzele ei nu mai pot să articuleze și bolborosesc doar ceva neînțeles, iar bolborul ăsta o înspăimântă teribil. Cum, fără pisică? Unde, pe unde o s-o apuce ea fără pisică? Încotro e drumul cel tainic cu umbre și lumini numai?… Unde sta ascuns acum, tocmai acum?… când a început să se facă întuneric… tot mai mult…

Și Minunica se zbate să deschidă în fundul gropilor adânci ale orbitelor ochii, care însă refuză să se mai deschidă. Trebue să mai vadă odată… o singură dată… lumina… Și ea nu mai are decât această unică voință, care s-a concentrat atât de puternic aici, în această cea din urmă sforțare a ei, încât în sfârșit, cleiul uscat al înghețului a trebuit să cedeze… ochii s-au lărgit… dar parcă, în smucitura lor bruscă, pleoapele au târât cu ele irisele, lâsând, între genele lungi și încovoiate în afară, doar albușele sinistre ale morții.

Și ultima bolboroseală, care i-a mai venit pe buze cu ultima picătură de sânge, a fost a aceleași nedumeriri, a aceleași unice și umile nădejdi înfrânte… ultima limbă de cuget care a mai bătut în fundul căpșorului de păpușă, nedomolitul clopot al vieții: Oare să nu fie deloc…?

Cu cea din urmă undă de groază, o mână enormă și neagră s-a abătut asupră-i și i-a apucat gâtul…. a apăsat numai…. ușor… foarte ușor… până și ea cu milă parcă… și totul s-a dus…. nimica toată.

– De ce-o fi deschis așa repede ochii? A întrebat într-un târziu mama.

– A văzut pisica! a răspuns atotștiutoare bunica.

Și bunica se închină:

– Doamne, iartă-mă, mari sunt minunile tale. Vezi, la amândouă s-a arătat la fel.

Și când tace, s-aude acum clar și răspicat în odaie, tic-tacul ceasornicului de faianță din perete.

Proză apărută în revista „Gândirea”, în decembrie 1928 (anul VIII, nr. 12)

Ilustrația care însoțește acest articol îi aparține lui Anastase Demian (din „Gândirea”, nr. 12, din decembrie 1928)