„Pisici” de Colette

Dominique Ilea ne propune o serie de traduceri dedicate pisicii, animal îndrăgit, a cărui fire nu a încetat să fascineze încă din cele mai vechi timpuri și până-n zilele noastre. În acest număr al Literomaniei, vă propunem proza „Pisici” („Chats”), din volumul „La maison de Claudine” de Colette (1922). (Literomania)

Colette

Pisici

Sunt cinci împrejurul ei, toți cinci din același neam și vărgați după chipul și asemănarea străbunei lor, mâța sălbatică. Unul dintre ei își poartă vărgile negre pe un fond vioriu ca penele de turturea, un altul nu-i, de la urechi până la coadă, decât dungi de zebră ca pâinea arsă peste un maroniu foarte deschis, ca floarea de micșunea. Un al treilea pare galben pe lângă cel de-al patrulea, numai brâie de catifea neagră, colane, brățări, pe deasupra unui gri-argintiu foarte elegant. Al cincilea, însă, enorm, scapără în blana-i roșcată cu mii de vârste. Are ochii verzi ca menta și obrazul lat, flocos, pe care-l vedem la tigru.

Iar ea, Doamne sfinte, e Neagra. O Neagră aidoma a sute de alte Negre, zveltă, lăcuită ca oglinda, cu o pată albă pe piept și cu irisul de aur curat. Noi am botezat-o Neagra fiindcă-i neagră, așa cum pe cea gri o cheamă Mâța-Gri, iar pe cea mai mică dintre persanele vinete, Vânăta-Mică. N-am riscat vreo aprindere de creieri.

Ianuarie, luna dragostelor feline, împodobește pisicile din Auteuil cu cele mai frumoase găteli și ademenește spre cele trei mâțe ale noastre vreo treizeci de motani. Grădina e plină de nesfârșitele lor ciorovăieli, de bătăliile și de mirosul lor de merișor searbăd. Numai Neagra dă semne de interes pentru ei. E prea devreme pentru Vânăta-Mică și Mâța-Gri, care se uită de sus la sminteala masculilor. Deocamdată, Neagra doar se dă-n stambă, nu merge mai departe. Își alege pe-ndelete din grădină o creangă tăiată pieziș din copac încă de anul trecut, folosind-o mai întâi ca perie de dinți, apoi ca scărpinătoare de urechi, iar în fine ca scărpinătoare de coaste. Se freacă de ea, până la sânge, cu un aer mulțumit foarte. Urmează un dans la orizontală, în timpul căruia imită un țipar pe uscat. Se dă de-a dura, umblă pe spinare și pe burtă, își mânjește găteala, iar cei cinci motani din jurul ei înaintează ori dau îndărăt ca un singur motan. Deseori, maimarele cel falnic, nemaiputând răbda, se-avântă și pune o labă grea pe ispititoare… Numaidecât, voluptuoasa coregrafă se ridică, îl pălmuiește pe nesăbuit, apoi se lasă pe vine, cu labele strânse sub burtă, cu o figură acră și țâfnoasă de babă habotnică. În van puternicul cotoi vărgat, ca să-și arate supunerea și să-i aducă un omagiu Negrei, se face că pică cu labele-n sus, sfârșit și supus. Ea îl trimite în banca celor cinci anonimi și-l pălmuiește fără deosebire pe orice vărgat, dacă încalcă eticheta și o salută prea de-aproape.

Baletul ăsta pisicesc o ține tot așa de azi-dimineață, pe sub ferestrele mele. Niciun țipăt, în afară de „rrr…”-ul aspru și melodios care vibrează la răstimpuri în gâtlejul motanilor. Neagra, mută și lascivă, mai întâi provoacă, apoi pune la punct, savurându-și atotputernicia efemeră. În opt zile, același mascul care tremură dinaintea ei, care îndură și nu mai bea, nu mai mănâncă, o va înșfăca zdravăn de ceafă… Până atunci, își pleacă fruntea.

Un al șaselea vărgat și-a făcut apariția. Dar niciunul din motani n-a catadicsit să-l măsoare din ochi ca pe-un rival. Gras, catifelat, candid, și-a pierdut din fragedă pruncie orice grijă de jocurile dragostei, iar nopțile tragice de ianuarie, cele cu lună plină din iunie au încetat pe veci să mai fie fatidice pentru el. În dimineața asta, îi e silă de atâta mâncat, lehamite de-atâta dormit. Își plimbă, pe sub soarele palid de argint, blana lucioasă și trufia naivă care i-a atras porecla de Frumușelu. Surâde vremii senine, păsărelelor încrezătoare. Surâde Negrei, alaiului ei fremătător. Zgândăre cu o labă molatică un bulb zbârcit de lalea, pe care-l lasă baltă pentru o pietricică rotundă. Coada Negrei șfichiuie și se răsucește ca un șarpe tăiat: el se repede, o prinde, o mușcă ușurel și încasează vreo jumătate de duzină de scatoalce, îndesate și gheroase, cât pe ce să-l sluțească… Însă Frumușelu, care și-a pierdut rangul de mascul, habar n-are de protocolul amoros și se întoarce la echitatea pură. Bătut pe nedrept, își ia doar răgazul de a-și umple cu aer plămânii și de-a se da-ndărăt cu un pas înainte de a-i trage Negrei o asemenea chelfăneală, încât ea să înăbușă, horcăie de turbare și sare peste zid ca să-și ascundă rușinea în grădina vecină.

Eu tocmai mă pregăteam, temându-mă de furia motanilor, să-i vin în ajutor Frumușelului, când văzui că bătea în retragere cu încetineală, maiestate și inconștiență, printre vărgații încremeniți, tăcuți și pentru prima oară respectuoși dinaintea eunucului care-o scărmănase pe regină.

În românește de Anca-Domnica ILEA, după „Chats” (din volumul „La maison de Claudine”, 1922)