Nr. 203 Traduceri

„Portretul” de Hannah Roels




CELA este un proiect european care își propune să creeze punți între piețele literare „mici” din Europa, stimulând circulația textelor unor autori mai tineri și susținând traducătorii care traduc din și în limbi „periferice”, precum neerlandeza și româna, cu scopul de a spori permeabilitatea reciprocă a piețelor de carte europene. CELA reprezintă colaborarea organizațiilor literare din șase țări europene: Wintertuin (Olanda), deBuren și Passa Porta (Belgia), Escuela de Escritores (Spania), Pisa Book Festival (Italia), Asociația Editorilor din România (România) și Booktailors (Portugalia). CELA este un proiect co-finanțat de programul Europa Creativă al Uniunii Europene și Dutch Foundation for Literature. https://www.cela-europe.com/ 

În acest număr al Literomaniei, vă propunem două texte care fac parte din programul CELA: „Acasă” de Lisa Weeda (traducere din neerlandeză de Alexa Stoicescu) și „Portretul” de Hannah Roels (traducere din neerlandeză de Irina Kappelhof-Costea). (Literomania)

 

Casa avea o ușă de stejar și o fațadă impunătoare, fără plăcuțe cu nume. Până să coboare David trecu ceva timp, mi-am lăsat privirea să cuprindă strada. Era pașnică și albă, de necomparat cu cartierul de lângă canal unde locuiam noi, Sam și cu mine. Oscilam între visare și ranchiună, așa cum se întâmpla adesea când mă confruntam cu lucruri pe care nu mi le puteam permite.

David deschise ușa și îmi zâmbi. Avea cămașa descheiată. Am urcat scara în urma lui și mirosul lui, nuci și terebentină, m-a poftit din nou înăuntru. Atelierul era la fel de dezordonat ca data trecută, dar parcă se mai înseninase puțin, deși nu-mi dădeam seama dacă asta era din pricina luminii de zi sau a faptului că aproape toate picturile erau acum puse pe jos cu fața la perete. Nu se mai vedea decât un mic peisaj cu pădure, lângă sticlele de la geam.

El pășea prin încăpere concentrat, ca și cum n-aș fi fost acolo. Trecu pe lângă un fotoliu vechi și bătu aprobator cu palma pe șezut, înăuntru arcurile sunară a gol. Apoi trase un șevalet lângă el, aduse mai aproape o măsuță cu pensule și creioane și se așeză pe un taburet înalt. Șevaletul era așa de stropit cu vopseluri că părea acoperit cu găinaț. Alese pioneze dintr-un căpăcel și împunse câteva foi de hârtie în lemn. Mârâi nemulțumit, se ridică, învârti fotoliul, puse lângă el o oglindă – și se așeză. Părea că pregătește o scenă. Avea mânecile suflecate și îi vedeam brațele și încheieturile frumos proporționate.

– Ți-e frig?

Rămăsesem cu haina pe mine și geanta pe umăr, fără să fiu câtuși de puțin conștientă de temperatură.

– Am dat încălzirea la maximum.

După această remarcă se apucă de treabă cu creioane și batoane de cărbune. Nu era neprietenos, ci absent și nu mai aveam cum să amân; se aștepta ceva de la mine.

– Ai cumva niște apă?

Aduse o sticlă, turnă un pahar și se așeză la loc. Nu m-am atins de apă, contrariată, cu sentimentul că sunt lăsată cam de izbeliște.

– Bun, zise, sunt gata.

Făcu un gest către un paravan în capătul atelierului. Peste el atârna un neglijeu. Mă părăsiră puterile. Inspiră, expiră. M-am îndreptat către paravan și mi-am desfăcut șireturile. Mi-am scos pantalonii, puloverul și lenjeria și le-am adunat într-o grămăjoară. În neglijeul mult prea mare m-am așezat pe fotoliu, în timp ce el își ascuțea creioanele. Toată scena avea un aer domestic, dar cu un accent de pericol, iar la subsuori satinul se îmbibă de transpirație. David făcu un semn către neglijeu.

– Să stau în picioare? am întrebat.

– Da, poate, pentru început.

Sistemul meu motor avea o viață proprie. M-am ridicat cam smucit.

– Pur și simplu în picioare e bine.

– David, am dat să spun.

Transpiram deja așa de tare că tălpile mi se lipeau de parchet. Ședea la doi metri de mine, pe taburetul de pictor, cu șevaletul între noi. Pentru prima oară toată atenția lui era concentrată asupra mea. Când îi rostisem numele îi trecuse o umbră pe față și mi-am dat seama că nu mai era cale de întoarcere.

Am deznodat cu degetele reci neglijeul și l-am pus cât am putut de nonșalant peste spătarul fotoliului. Un gol cald acoperindu-mi pielea. Coșul pieptului s-a înălțat și a coborât și vreme de o clipă m-am simțit imponderabilă. Nu mă puteam concentra asupra acestei goliciuni, puteam să mă regăsesc doar în ochii lui, care îmi coborau de-a lungul corpului. Nu se întâmplă nimic. O picătură de transpirație mi se scurse între fese. Mă așteptam ca frica să-mi crească, dar nu fu așa, ea coborî în coșul pieptului până pe la jumătate și rămase acolo ca o apă stătătoare.

El alese câteva batoane de pe masă și începu să schițeze, cu mișcări largi și lente. Zgomotul hârșâit al cărbunelui pe hârtie. Brațul lui mergea în sus și în jos pe hârtia întoarsă puțin către mine. Avea un aer hăituit, cu nările fremătânde.

– Nu mă mai privi așa de fix, te rog.

Mi-am coborât ochii.

– Sau așază-te la loc.

M-am îndreptat cu pași lipicioși spre scaun. El smulse foaia și mâna lui începu îndată să facă mișcări rotunde pe coala de dedesubt.

Mi-am răsucit picioarele peste un braț al fotoliului și m-am străduit să îmi recapăt controlul asupra respirației. Velurul era jerpelit pe alocuri și mă rodea pe piele. M-am lăsat mai pe spate. Ochii mei cercetară spațiul, căutând ceva de care să se agațe, un lucru pe care să-mi mut atenția ca să nu mai simt privirea lui David.

Sticlele din fața geamului aruncau o lumină verde pe parchet. Nu îmi dau seama ce a urnit amintirea, oare culoarea asta sau poate salteaua care zăcea mai încolo pe jos? Brusc m-am trezit cu gândul la patul părinților mei pe care mă jucam adesea în copilărie. Salteaua veche, cu arcuri, cearșafurile și pernele subțiri. Mirosul familiar, dar fascinant, obiectele de pe noptieră; dopuri unsuroase pentru urechi, chibrituri, o sticluță cu ulei de masaj pe care se pusese praful. Patul a doi oameni mari. De unde venea asta? Era o imagine veche, nici nu știam că-mi mai mișună prin corp.

Am împins la o parte amintirea și m-am concentrat asupra peisajului cu pădure de lângă sticle. Trei trunchiuri. Trunchiul cel mai îndepărtat trecea prin centrul imaginii, iar celelalte două se înălțau în stânga lui, luminate din spate. Fagi, mi s-a părut, erau netezi și musculoși, cu frunzele de un verde aproape transparent. Mi-am mânat atenția dinspre un colț înspre interiorul tabloului și în sus pe scoarță, cu senzația că mă aflu pe teren cunoscut. Dar n-a funcționat, n-am reușit să pătrund. Iluzia produsă de imagine era perfectă și copacii erau uimitor de familiari, dar parcă se aflau prea departe. Am înțeles că erau majestuos de singuri. Oare mi se întâmpla asta din pricina ramei sau nu-mi dădusem niciodată seama înainte? Am încercat să-mi amintesc porțiunile de pădure de acasă, fagii din liziera de pe strada noastră. Așa a văzut el, îmi trecu prin minte, și sunetul hârșâit de lângă mine mă trase înapoi.

Când David se sculă de pe scaun și se apropie de fotoliu era aproape complet întuneric. Nu m-am clintit. El luă neglijeul de pe spătar și drapă materialul peste mine. Era un gest părintesc, dar, mai mult decât asta, îmi lăsă impresia că mă voia acoperită. Avea urme gri în părul de pe brațe și apropierea lui îmi pătrunse în nări.

– Îmi pare rău, am spus băgându-mi mâinile în mâneci, am avut asemenea emoții că nici nu m-am mai ridicat de pe fotoliu.

– Nu-i nimic. E prima oară.

Aprinse lumina, puse sticla cu apă la gură și bău cu înghițituri mari.

– Dar îți folosește la ceva? l-am întrebat.

– Da. Dar ție?

Habar nu aveam ce să răspund. Mă simțeam dezamăgită și m-am dus după paravan să mă îmbrac. Apoi am trecut pe lângă șevalet. Voiam să mă uit la schițe, dar nu mai era nimic acolo. În lemn se mai vedeau doar pionezele.

– Vrei să vii din nou duminica viitoare? Coborî scara în urma mea.

– Nu știu, am rostit în dreptul ușii, cred că nu e de mine chestia asta. De ce nu o rogi pur și simplu pe Sam?

– Vino săptămâna viitoare.

Ținea în mâna întinsă un plic.

– Ne vedem duminică, am zis.

Și fără să iau banii, am luat-o pe jos. Mergeam repede, pe lângă zidurile caselor, cu cheile strânse între degetele mâinii sănătoase.

 

Și totuși îmi rămăsese în minte ceva din peisajul cu pădure. Acasă m-am chircit în pat și am pornit în gând la plimbare către capătul străzii noastre, cu tata, pe drumul bătătorit în pădure. Intimitatea. Trecea întotdeauna puțin timp până să apară sunetele, foșnetele și fojgăiala în desișuri și mai sus, în copaci. Poteca șerpuia înaintea noastră, din loc în loc distingeam o porțiune printre ferigi și tufe. Tata mergea hotărât, cu pași elastici pe pământul moale. Era liniștitor să merg după el și să-i văd mișcările. Primele zile după ce a murit mama n-a ieșit din casă. Mi-era frică de suferința lui și mă adăpostisem la mine în cameră. Când mi-era foame, mă duceam pâș-pâș la bucătărie și rupeam bucăți din pâine – eram prea mică să ajung la mașina electrică de copt – în timp ce el ședea la masă încovoiat ca o frunză uscată. A doua seară m-am apropiat de el să-l pup, dar fața lui se schimbase, era aproape ca o stafie.

– Tata, am zis, dar el nu s-a uitat la mine și am urcat înapoi pe scări și am adormit plângând.

Când și-a luat a doua zi bastonul din suportul de umbrele și a anunțat că face „un petit tour”, m-a apucat panica.

– Pot să vin cu tine?

I-aș fi aținut calea la ușă. Aveam senzația că nu se va mai întoarce dacă l-aș fi lăsat să plece singur. Însă pe fața lui apăruse o recunoștință ezitantă și intrasem în pădure unul lângă altul.

În plimbările astea mă străduiam să mă mișc fără zgomot. Ca să nu deranjez viața pădurii, animalele și creaturile magice a căror prezență o bănuiam, dar la care nu îndrăzneam să mă gândesc de frică să nu le atrag atenția. Încercam să observ și să țin minte cât mai mult posibil ca să pot urma din nou și din nou această potecă în visele mele cu ochii deschiși, indiferent ce ar fi mers prost în lumea dinafară. În imaginația mea aș fi umblat foarte încet, un pas, privește, un pas, ascultă. M-aș fi desprins de pe pământ, aș fi trecut prin acoperișul de frunze și aș fi văzut de sus câmpul enorm și verde al coroanelor de arbori. Și noaptea, în pat, gândul la cum o fi fiind pădurea de fagi la momentul acela, ce s-o fi mișcând printre trunchiuri și pe cărări?

Fragment din romanul „Het Portret” de Hannah Roels, traducere din neerlandeză de Irina Kappelhof-Costea

 

Hannah Roels (1984) s-a născut la Bruges, a studiat limbi romanice și a ținut câțiva ani cursuri de franceză pentru migranți. A publicat proză scurtă în „De Gids” și „DW B”. Fragmentul de față face parte din romanul ei de debut, Portretul („Het Portret”), apărut în 2017 la Editura Prometheus.

 

Despre autor

Irina Kappelhof-Costea

Irina Kappelhof-Costea este absolventă de engleză, dar trăiește din 2003 în țări neerlandofone. În 2005 a terminat un master de lingvistică generală la Universitatea Amsterdam, iar din 2007 este traducător pentru Uniunea Europeană. Visează să traducă din literatura flamandă, fiindcă absurdul românesc și cel belgian s-ar înțelege perfect.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.