Nr. 203 Traduceri

„Acasă” de Lisa Weeda

lisa_weeda_literomania

CELA este un proiect european care își propune să creeze punți între piețele literare „mici” din Europa, stimulând circulația textelor unor autori mai tineri și susținând traducătorii care traduc din și în limbi „periferice”, precum neerlandeza și româna, cu scopul de a spori permeabilitatea reciprocă a piețelor de carte europene. CELA reprezintă colaborarea organizațiilor literare din șase țări europene: Wintertuin (Olanda), deBuren și Passa Porta (Belgia), Escuela de Escritores (Spania), Pisa Book Festival (Italia), Asociația Editorilor din România (România) și Booktailors (Portugalia). CELA este un proiect co-finanțat de programul Europa Creativă al Uniunii Europene și Dutch Foundation for Literature. https://www.cela-europe.com/ 

În acest număr al Literomaniei, vă propunem două texte care fac parte din programul CELA: „Acasă” de Lisa Weeda (traducere din neerlandeză de Alexa Stoicescu) și „Portretul” de Hannah Roels (traducere din neerlandeză de Irina Kappelhof-Costea). (Literomania)

 

Moara, poteca care ducea la rău, fântâna, caii, vacile și grâul. Gălețile sparte pline de roșii sângerii, borcanele închise ermetic cu legume murate pentru iarnă. Albia îngustă a râului Severski Don, care leagă toate câmpurile între ele, care trage Rusia spre Ucraina, care ține laolaltă harta țării, precum tighelește străbunicul meu Nikolai cojoacele cu ac și ață. Adierea în pânzele morilor de vânt, fetele comsomoliste în piața din centrul satului. Dansează. Se iau la braț, se echilibrează reciproc, înclinându-și trupurile într-o parte și luându-și elan de pe sol, exact cât le trebuie. Moara abia dacă face zgomot, mașinăria din lemn trosnește din când în când. Ceva mai departe, străbunicul meu Nikolai se plimbă prin lanurile de grâu. Ține în mâini spicele, rupe o tulpină, o învârte, scoate niște boabe de grâu și le bagă în gură. Grăunții uscați scrâșnesc, iar el simte gustul pământului unde crește bunica mea: dulce și amar. Mestecă, ascultă animalele și grâul în bătaia vântului. Se uită la pământul negru de sub picioare – atât de fertil, încât întreaga Uniune Sovietică se hrănește din el, iar pentru această fâșie de pământ mereu vor exista lupte. Îl văd pe străbunicul meu, stând în câmpul auriu cu cerul de un albastru limpede deasupra.

Cu cât mă apropii de locul de baștină a bunicii mele, cu atât mai mult se luminează cerul albastru al copilăriei ei. Cu fiecare kilometru cu care mă îndepărtez de țara mea de naștere se lărgesc gropile din asfalt. Oamenii înfig înăuntru crengi înalte, ca alții să nu-și piardă viața în accidentele de mașină, iar din ele crește ici-colo o floarea soarelui singuratică. Număr tot mai multe case dărăpănate, până ce ating cu vârfurile degetelor fiecare gaură de glonț din gardul de lemn al Ninei, mătușa mare. Învăț că albastru poate fi orice: că surorile bunicii mele au ochi albaștri care se transformă în niște sloiuri de gheață tăioase și lipite între ele când vine vorba despre politică, că sunt piscuri de pe care alunecă un ghețar atunci când ele plâng sau se înfurie. Că totul în ochii lor se liniștește precum lacurile din Caucaz atunci când stăm la masă: o priveliște frumoasă și senină în care te simți în siguranță. Străbunica mea Anna a susținut cândva că ochii tuturor fiicelor și fiilor ei vor fi albaștri precum cerul de deasupra țarinii ucrainean. Cu fiecare nou-născut, i s-a dat dreptate. Prima ei fiică, Anastasiia, a venit pe lume cu ochii cei mai albaștri dintre toți. Privirea ei contrasta puternic cu orice încăpere în care era purtată în brațe. Anastasiia strălucea chiar și în ultimele ei zile de pe patul de moarte, atunci când a mai venit încă un băiat din Logansk să-i ceară mână, care nu a putut fi convins să plece de lângă ea. Atunci când tânăra mea bunică a fost trimisă afară din cameră, fiindcă nu e bine să vezi mortul când ești atât de mică.

 

La 2.722 kilometri de câmpurile unde Nikolai o ținea pentru prima oară în brațe pe fiica lui nou-născută, Anastasiia, Folkert Jan mă ajută să urc pe navă. Între chei și punte curge brațul Beneden-Merwede, deasupra noastră atârnă norii Țărilor de Jos pe cerul albastru-pământiu, un cer care nu atrage atenția niciodată în peisaj, umplându-se brusc de un albastru limpede, ci unul care încearcă mereu să blend in cumințel. Pielea îmi zbârnâie de la arșița umedă a acestei țări, înfășurându-mi de zile întregi corpul ca o pânză umedă. Pe puntea din fier a vasului Sjouwer I, vopsită în alb-negru, zăpușeala doar se întețește. Folkert Jan se uită cu brațele încrucișate la nava cu containere lungă de 192 de metri și spune:

— Bun, bine ai venit, iată c-ai sosit. Chipul îi e acoperit de pistrui, părul roșcat strălucește în soare. Știi că n-ai unde să fugi timp de patru zile, da? glumește el.

Mă uit la băiatul slăbuț de mai în față, care spală puntea într-o salopetă portocalie și la filipinezul cam mărunțel, care tocmai a sărit de pe vas și bea o cafea dintr-un pahar de hârtie pe pontonul benzinăriei navale. Ne facem scurt cu mâna.

— Ăsta e un vas liniștit, spune Folkert Jan, cu bărbați simpatici. Sunt și vase unde e o atmosferă mai grosolană, unde bărbații sunt cam cocoși. De obicei, pe ele nu călătoresc pasageri.

Mama stă pe chei și se uită cu mâinile în șold la containerele stivuite pe patru etaje în cala deschisă a navei. Îi văd privirea scrutând containerele, o văd cum numără dând din cap: înălțime patru, lățime patru, lungime unsprezece. Îmi târșâi picioarele, urmându-l pe Folkert Jan până în cealaltă parte a vasului.

 

Mama și bunica înoată în Severski Don, când se întorc pentru prima oară împreună în Patria-Mamă.

— Nu e același râu, spune bunica, după ce s-a bălăcit un pic, și par să fie și mai puține dealuri, zici c-au netezit tot pământul.

E vara lui 1973, în Stanitsyia Lugansk e arșiță și praf, mătușa Nina a întins o pânză între casă și șură, ca să facă umbră. Mama știe doar câteva boabe de rusă, dar din gura bunicii ies deodată sunete pline și vibrante. O rusă fluentă, impecabilă și elaborată, pe care mama n-a auzit-o niciodată acasă, în Țările de Jos. Acum o ține cât e ziua de lungă doar pe rusă. Pentru mama, înseamnă un joc nesfârșit din mâini și din picioare, care cu fiecare pahar de votcă îi iese mai lejer. Seară de seară, ea și bunica trebuie să meargă la cineva în vizită, să se alăture la o masă lungă plină de mâncare, de suc făcut în casă și de votcă, sub o pânză întinsă într-o curte mare. Stă între verișorii verișorilor, lângă băieți și fete care se consideră frații și surorile ei – așa cum vărul meu Maksim nu-mi e văr, ci frate, un cuvânt care-mi dă imediat sentimentul că suntem apropiați. Mama primește o farfurie cu bucăți uriașe de pepene, atât de mari că-și poate afunda toată fața în ele. Sucul roșu de la pepene e mai dulce decât acasă și-i răcorește trupul înfierbântat. Mâncarea de pe masă e mai grasă, mai plină, roșiile nu au gust de apă, ci de căldură și de vară, votca e aspră și rece. Mama se potrivește ca nuca în perete cu blugii ei și în decursul săptămânilor se învăluie tot mai mult în rochii înflorate, contopindu-se altfel treptat tot mai mult cu ale ei sistri și mătușe, cu mamaia Anna, care curăță cartofii de coajă în curte, pe scaunul ei de sub măr. Pune cartofii în cratiță și cojile pe șorțul din poală. Mama se întreabă dacă-și va pune și ea vreodată un dinte de aur ca mătușile ei, ale căror danturi sclipesc în lumina târzie de seară, atunci când râd.

 

Sjouwer I pornește la drum. Mama a rămas singură pe pontonul benzinăriei navale și-mi face cu mâna până nu mă mai vede, la fel cum face bunica atunci când plec de la apartamentul ei din căminul pentru bătrâni. La noi se face cu mâna până ieși de pe stradă, până chiar nu te mai vezi. La noi suni de două ori la ușă ca să transmiți: om bun. Îmi pun geanta în cabină și rabatez geamul de deasupra patului. Râul curge în liniște. Pe diguri trec bicicliști, morile prind vântul și palele lor desenează cercuri.

— Mai sunt cam 500 de kilometri până la Mannheim, spune Edwin din timonerie, și mergem cu vreo 10 kilometri pe oră, deci calculează și tu.

Pe braț are un tatuaj din care se citește și EDWIN și EDMIN, M-ul și W-l sunt tatuați unul peste celălalt. Peste două zile avea să-mi spună că M-ul ăla fusese o greșeală, că o vreme în cercul lui de prieteni era la modă să-ți tatuezi pe corp numele în litere gotice. Eu aveam să-mi întorc antebrațul spre el și să-i arăt numele bunicii, Александра, Aleksandra. E scrisul ei de mână.

Edwin apasă pe un buton. Ne înălțăm lent, cu timonerie cu tot, până ce vedem containerele. Vedem prova, pot să mă uit dincolo de râu. Trecem pe sub podurile pe care mergeam când eram mică, stând pe bancheta din spate a mașinii, trecem de digurile pe care vara merg cu bicicleta împreună cu părinții mei.

Pe pupă, privesc soarele care coboară lent spre peisaj și lasă în urma lui dungi roșii, așază fâșii lungi de lumină pe apă, precum tușele de acuarelă pe hârtie. Steagul Țărilor de Jos fâlfâie în bătaia vântului, uneori se împăturește, se întinde. Bărbați pe scaune de pescari fac cu mâna, cupluri în vârstă se dau jos de pe bicicletă ca să se uite la navă.

De pe râu, totul pare să meargă în slow-motion, timpul se resimte diferit, viața ia un alt ritm. Atunci când bunica mea trecea pe aici, în ultimele zile în care Țările de Jos erau sub ocupație, vedea aceleași lucruri desfășurându-se: chiar dacă la mal totul era distrus de bombardamente, pe apă părea că nimic nu s-a întâmplat, era liniște și siguranță. O văd trecând pe lângă mine, ne intersectăm, valurile dintre Sjouwer I și vasul ei se întrepătrund și lasă spumă pe râu. A slăbit, e piele și os. Poartă o cămașă albă și o fustă creion. Brațele și picioarele îi sunt bronzate, obrajii aprinși. Îi dă scutecele murdare ale lui Peter soțului ei, Koos, care atârnă cu burta peste marginea navei. Cu o bucată de săpun, freacă scutecele în apă, scutură pânza de marginea vasului, ca să scoată pe cât se poate apa din material. Eu nu spun nimic, nu-i strig numele (Sasja, pentru apropiați) peste apa agitată, doar mă uit. La mâinile ei înguste, cu care mângâie părul micuțului Peter, la cârlionții pieptănați într-o parte cu briantină, în care în adolescență își va pune și mai mult gel și-și va dramatiza această înfățișare gonind pe un scuter de-a lungul râului Merwede; la privirea ei, îndreptată în spate cu satisfacție și ușurare și în față cu un albastru clar, luminos, cu o urmă de zâmbet pe chip. Mergem acasă, îi spunem și ea și eu apei. Părăsesc pupa abia când ea îmi dispare din câmpul vizual, când râul face un cot și cerul de seară a devenit albastru închis.

Traducere din neerlandeză de Alexa Stoicescu

 

Lisa Weeda (n. 1989) este scriitoare și artistă. A publicat texte hibride și multimedia, a regizat documentarul roomscale virtual reality ROZSYPNE (STUDIO ZZZAP, 2019), predă Writing for VR, Zine-making and Transmedia la Universitatea ArtEZ și organizează evenimente literare alături de organizația Mooie Woorden din Utrecht. Textul „Acasă” face parte din romanul ei de debut, „Alexandra”, care va fi publicat la Editura De Bezige Bij în 2021.

 

 

Susține Literomania

libris.ro

Despre autor

Alexa Stoicescu

Alexa Stoicescu a studiat neerlandeză la București, Anvers și Amsterdam. Când nu predă la universitate, traduce literatură neerlandeză în română. A publicat
traduceri de proză, non-ficțiune, poezie avangardistă și cărți pentru copii.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: