Concurs

Proze finaliste la Concursul Flash Fiction, august 2017

Publicăm mai jos prozele finaliste la Concursul Flash Fiction Literomania X Editura Univers pe luna august. Vă aşteptăm în continuare cu texte la concursul pe luna septembrie!

Cascada
Péter Demény

Nu m-am gîndit că n-o să pot pînă la capăt. Am luat o bicicletă, am încercat-o, m-am bucurat că nu am uitat să pedalez și am pornit la drum.

În jur, vara era ca un vis: lumină de ac, căldură de deșert, asfalt care se pierde în iarbă și revine. Am vrut doar să ajung la cascada mult lăudată de ceilalți.

Cînd am plănuit drumul, nu credeam c-o să fie atît de greu. Cam la jumătate am obosit, m-am gîndit că o să mor. Simțeam că plămînii o să-mi explodeze, transpirația îmi curgea peste tot, ceilalți treceau pe lîngă mine rîzînd, de parcă aș fi fost singur pe lumea asta. Nu mai puteam, nu mai știam cum aș putea. M-am prăbușit.

Am căzut undeva între vis și poveste. Umblam prin copilărie ca unul care-și face plimbarea de zi cu zi. Mama mă mîngîia cîteodată, tata a plîns de bucurie. Nu și-a iertat niciodată că m-a iubit.

Cascada era printre munți, chiar sub soare. Ceilalți m-au ajuns din urmă, uluiți. Nu știau de unde am apărut, cum am putut să ajung înaintea lor, cînd eram pe jumătate mort.

Iar eu nu știam ce să le spun. Am tăcut stînjenit, și-atunci s-au supărat pentru că mă considerau arogant. Ce era să le zic? Încă o mai vedeam pe mama, încă aș fi dorit să-mi înțeleg tatăl. Mă pregăteam să vin încă o dată, să mă scald în apa cascadei, să fac rost iarăși de neputința vie pe care am simțit-o la marginea drumului.

Într-un final, le-am răspuns totuși o banalitate. Atunci m-au iertat, ne-am făcut un selfie, făceam din nou parte din grupul lor. Ne-am bălăcit un pic, apoi am pornit înapoi. Acum n-au fost nici un fel de probleme. Mă mîna rușinea pe care o simțeam tot mai adînc. Și eram sigur că nici fiul meu n-o să înțeleagă de ce-l mai iubesc, dacă tot nu i-am putut dărui o cascadă.

Matusecii
Radu Mora

Căldura era de nesuportat. O căldură bolnăvicioasă. Pământenii au numit-o Arşiţa Plăcerilor, lucru care pe atunci nu mi s-a părut ciudat. Am hotărât, împreună cu copilotul meu, să ne oprim pe acea planetă din sistemul solar Kaka, în speranța că vom găsi ceva provizii în cele câteva avanposturi ale dardardarilor. De la bun început, m-am simțit ciudat, mai ales privindu-i pe matuseci, creaturi înalte de vreo doi metri şi ceva, cu nişte ochi mari, ca de muște, cu capete înzestrate cu câte două antene care fremătau încontinuu, iar în loc de gură aveau niște chelicere impresionante. În rest, aveau mâini, picioare, exact ca un pământean. Femeile matusec… ei bine, femeile matusec erau înzestrate cu patru sâni. Doi sâni pe piept, alţi doi pe pântec. Câţiva matuseci au început să râdă, cel puţin aşa am interpretat zumzăitul lor. Nu puteam să protestez. Mă temeam de chelicerele lor uriașe. Arşiţa devenea din ce în ce mai nesuferită. Mai trebuia să-i suport şi pe matusecii ăia care zumzăiau prin preajmă. Îl aşteptam nerăbdător pe copilot, care plecase în căutarea avanposturilor dardardarilor. Matusecii zumzăiau întruna. Am început, dintr-o dată, să râd şi eu, aşa, ca un prost, ca un posedat. Cred că Arşiţa era de vină.

Câteva femei-matusec mă priveau. Eu le priveam sânii, nişte sâni uriaşi. M-am excitat. Am râs şi mai tare. Mi-am privit mâinile. Dar… dar nu mai aveam mâini! Se transformaseră în nişte – spre marea mea uimire – picioare subţiri, negre, de insectă uriaşă, care se agitau neputincioase pe lângă corpul meu. Nu știam că se poate întâmpla așa ceva aici, nimeni nu mi-a spus nimic, niciun avertisment. Femeile-matusec continuau să-şi mângăie sânii ca într-un fel de ritual erotic. Mi-am privit din nou mâinile, care nu mai erau mâini. Și picioarele mele nu mai erau picioare, se transformaseră și ele în niște chestii subțiri care de-abia îmi mai suportau greutatea corpului. Nu am mai râs. Îmi pierise cheful. Am crezut că Arşiţa e de vină, că am halucinaţii.

Iar femeile-matusec îşi frământau din ce în ce mai puternic sânii de pe piept, de pe pântec, nişte sâni enormi. Cred că schimbarea mea le excita. Pântecul mi se transformase într-o carapace neagră şi urâtă. Iar femeilor-matusec le mai crescuse o pereche de braţe, putând astfel să-şi mângâie toţi cei patru sâni uriaşi. Şi le mai crescuse o pereche de braţe cu care… Iar capul meu se contracta şi se dilata, se contracta şi se dilata… Nu aveam unde să-mi privesc chipul, dar sunt sigur că eram al naibii de urât cu noul meu cap de insectă, că aveam două antene uriaşe, iar ochii mei deveniseră imenşi, iar în loc de gură aveam probabil două… chelicere! Din corp îmi creșteau întruna alte și alte picioare de insectă, subțiri, fragile, stranii. M-am prăbuşit pe pământ, încercând să fug cu cele douăzeci sau treizeci de picioare ale mele, dar femeile-matusec mă înconjuraseră. Am încercat cu ultimele puteri să scap, fugind sau zburând departe de femeile-matusec. Dar ele, zumzăind, îşi lipiseră sânii imenşi de mine, ţintuindu-mă la pământ. Iar eu, speriat, mă gândeam ce putea face un biet gândac cu atâtea femei-matusec excitate… şi cu atâţia sâni… şi cu atâtea… Ca prin vis, mi-am dat seama că nu mai era niciun bărbat-matusec prin preajmă, ceea ce însemna ori că au dispărut, lăsându-le pe femei să sară pe mine, ori s-au transformat în femei, chestie care mă îngrozea şi mai tare… iar copilotul ăla nenorocit nu se mai întorcea odată… nu se mai întorcea…

Mătase, 2
Dumitrița Stoica

De ziua mea desenam oameni, în balcon. Atunci mi-a adus un batic din mătase cu un vapor pe el. Subțire ca o umbră și foșnitor. Vaporul albastru cu dungi roșii plutea pe valuri. Din loc în loc zbura câte-o pasăre albă. Era într-o primăvară, pe la prânz. În grădină înfloriseră zambilele și narcisele. Când nu ne plăceau, îi ștergeam și o luam de la capăt. Doar soarele putea fi desenat bine mereu. (Lui Montaigne nu-i place tristețea. Și nu-nțelege de ce oamenii o prețuiesc atât de mult. Ils en habillent la sagesse, la vertu, la conscience: sot et monstrueux ornement.)

M-am dus să iau oglinda. I-am spus că vreau să mă lege la spate, așa cum își leagă femeile basmalele câteodaă. Ea a zis că-i batic, nu-i basma, și am capul prea mare, dar, dacă eu vreau atât de mult, pentru că e ziua mea, mă leagă la spate. O umbră ca spuma mării pe care n-o știam, așezată pe părul meu, răcoroasă și strălucitoare. Mi l-a trecut pe sub bărbie și-a tras de el mult, să-i facă nod. Apoi vaporul albastru cu dungi roșii se odihnea pe valuri și valurile se legănau pe creștetul meu, iar eu mă-necam. Nu mai aveam aer. Nici măcar un pic de aer. (Un căpitan a murit de durere privindu-și încremenit fiul mort în luptă, iar un papă, de bucurie că soldații lui au cucerit un ducat. Alt papă a murit între coapsele unei femei. Ca și un pretor, un marchiz și-un filozof.)

Și-am fugit. Pe lângă casă, cu fetele după mine, am intrat prin gaura din gard în curtea vecină, unde era mama, la cuptor, cu niște femei. A aruncat lopata de lemn cât colo. Mi-a dezlegat nodul: am tras în piept adânc mirosul de pâine și de cenușă. Și-am auzit-o spunând, puteai să mori chiar de ziua ta, nu te gândești câte bătăi de inimă îmi dai, gata cu joaca, du-te la tine în cameră și stai singură, gândește-te. Și voi plecați acasă, gata cu joaca și cu nebunia. (Diodor a murit pe loc, de rușine, doborât de-un argument care-l contrazicea. În capul lui Eschyl a căzut, din ghearele unui vultur, o carapace de broască țestoasă. Emilius Lepidus s-a-mpiedicat de-un prag.)

În pat, până seara, m-am gândit. Am murit, mama m-a îmbrăcat în rochie de mireasă. Eu în alb și toată lumea în negru. Pe masă, în camera de la grădină, cu fereastra deschisă, ca să intre soarele. Fetele au venit cu lumânări și cu multe zambile și cu multe narcise. Ea mi-a adus și frunze de merișor, care nu se usucă niciodată. Și o oglindă mică, cu mâner, pe care a ascuns-o sub pernă. Mama mi-a pus în locul voalului baticul cu vaporul pe mare, să ajung mai ușor departe. Mătasea foșnește atât de plăcut când mă mângâie pe cap femeile străine cu basmale negre. (Niobe s-a prefăcut într-o stâncă, durerea adâncă e mută. Doar plânsul e plin de speranță. Aut fuit, aut veniet, nihil est prœsentis in illa.)

Proza câştigătoare:

Afaceri
Anca Goja

– Să plecăm şi noi, spune, ducând la gură paharul de plastic, în care şi-a turnat bere din petul de doi litri.
Stau în faţa supermarketului, la marginea oraşului, în căldura dogoritoare de început de august. Prin sensul giratoriu, maşinile trec una după alta, părăsind oraşul. Autogara e la câţiva paşi, dar maşinile par să fi adormit. Din când în când, se aud fluierând trenuri care intră şi ies din gară.
-Să plecăm, îi răspunde celălalt bărbat, sorbind din berea care a început să se încălzească. Dar unde?
-Oriunde, zice omul, scobindu-se în urechea stângă.
-Ei, nici chiar oriunde… Poate într-un oraş mai mare? sugerează bărbatul cu tricou verde.
-Am văzut un sondaj de opinie la televizor. Toată lumea se mută în Cluj, spune primul.
-Am auzit că au fabrici pe-acolo. Ne-am putea găsi de lucru.
-Păi, asta-i! Ai de lucru, ai bani. Ai bani, ai de toate, te doare la bască. Despre ce vorbim? zice omul în verde.
-Aşa. Şi ce ţi-ar plăcea să faci?
-Păi, ce ştiu: să fiu strungar. Dar ştii cum? Muncă lejeră, fără stres. Mai lucrezi, mai bagi o ţigară, mai stai de vorbă cu colegii, că doar oameni suntem. Şi după, la o bere.
Interlocutorul şi-a vărsat bere pe cămaşa albă, cu mânecă scurtă. Scapă o înjurătură printre dinţi.
-Mi-ar plăcea să fiu director. Să am o secretară faină, tânără, care să facă tot ce i-aş spune eu. Şi să-mi pregătească cea mai bună cafea. Aş veni la servici la 10, că mi-aş permite, şi aş pleca pe la 3. Aş lua masa în oraş, cu partenerii de afaceri, şi numa’ aş da telefoane. Să mor io, toate chestiile le-aş rezolva la telefon. Aşa făcea Iordache, directorul de la uzină. Cum apărea o problemă, ţac, dădea un telefon. În 5 minute, hai 10, toate erau iar bune şi frumoase.
-Eu mi-aş lua un apartament, zice bărbatul în verde. De trei camere, fratele meu, că m-am săturat să stau chircit în garsoniera aia. Mi l-ar aranja nevastă-mea cum a văzut ea prin reviste. Ştii, fiecare cameră în altă culoare. Ca boşii. Păi despre ce vorbim?
-Ieri ai zis că vrei de patru camere.
-Ei, mai las şi io de la mine. Nu-s pretenţios.
-Mie mi-ar trebui o maşină. Da’ una ca lumea. Un jeep. Am văzut io unu’ ca lumea la Ionel, ştii tu, ăla de a venit din Franţa. Ar încăpea în ea nevastă-mea şi toţi trei copiii, ba chiar şi căţeaua, dacă ne-am strânge un pic. I-aş pune numărul CJ 777 BOS. Ştii că 7 e numărul meu norocos. Îl joc tot timpul, zice tipul cu cămaşa pătată.
-Bine, bă. Mergem, s-a terminat berea.
-Ne vedem mâine, tot aici?
-Tot. Mâine fac eu cinste, că îmi aduce Felix nişte bani. Am făcut o afacere, să-ţi tragi palme. Investiţie minimă, câştig garantat. Te bag şi pe tine, dacă-ţi ţii gura. Nu trebuie să faci nimic, îţi vin banii uite-aşa.
-Mucles! Nu ne lăsăm noi oraşul. Las’ să plece alţii. Suntem isteţi, ne descurcăm.

Scrie un comentariu