Atelier

Bob în țara tuturor (fragment)

Some are born to sweet delight,
Some are born to endless night.

William Blake
”Auguries of Innocence”

Sunt absolut convins că oricine va asculta această poveste se va îndoi de veridicitatea ei, cum, de bună seamă, își va exprima fără rezerve dubiile în ce privește sănătatea mintală a celui care a scornit-o; asta în condițiile în care, de la un capăt la altul, toate aceste tărășenii vor părea ca fățiș însăilate, doar din nevoia de a epata, de a da absurdului valențe pe care nu le are, nu le-a avut, și nimeni, în nici un colț al lumii, n-ar gândi vreodată că le-ar putea avea.
Personal vă asigur că lucrurile nu stau chiar așa. Prin urmare, cu umilință v-aș ruga să aveți puțintică răbdare. Și îngăduință, desigur.

Prolog

Revelația

S-a întâmplat cu o săptămână înainte de Ziua Oului Roșu, când am început să văd limpede. Sau așa am crezut. Oricum, nimic nu s-a arătat altfel în viața mea până Misha, prietenul meu, să mi-aducă să citesc acele poeme ale lui. Am luat-o mai întâi ca pe o glumă și i-am și spus-o, din moment ce toate cuvintele erau scrise de-andoaselea. El și-a cerut hârtiile înapoi, s-a uitat peste ele, și-a frecat urechile una de alta, s-a învârtit în loc, exact cum făcea de câte ori ceva îl descumpănea, s-a mai uitat odată la mine și mi le-a înapoiat spunând că nu pricepe ce consider eu în neregulă. Atunci, din aproape în aproape, am înțeles urmându-i gesturile și încercând să descifrez cele scrise, am înțeles că toți iepurii văd în oglindă.

Descoperirea ar fi trebuit să mă pună pe fugă. Efectul, însă, a fost total contrar. Mi-am simțit toate membrele moi – moi, tuflit din cap până la coadă, m-am întins pe iarbă ca bietul unchi Florian înainte să moară. Nu, sub nici o formă nu-mi doream să mor – mor. Doar un pic, poate. Închipuiți-vă ce șoc! Adică tot ce văzusem până în acel moment era doar reflexia a ceea ce credeam că văd! Cum de era posibil acest lucru? Cum de era posibil când în jur nu exista nici o oglindă vizibilă? Poate că vechea expresie fiecare cu oglinda lui nu era doar o metaforă. Poate bătrânii noștri aflaseră acest lucru. Să fi fost începutul sfârșitului, atunci? Să fi fost resemnare? Pentru mine în acel moment era mai mult decât puteam duce, căci îngrozitoarea întrebare ce era cu adevărat adevărat în jurul meu îmi bubuia în cap cu puterea unui tunet în liniștea nopții. Dacă așa stăteau lucrurile, unde era față de mine prietenul meu Misha, pe care-l vedeam bătând din picior a nerăbdare? Și cum puteam să-i spun toate astea? Cum mă voi raporta eu de-acum încolo la el?
– Deci?…
Deci, da, trebuia să iau o decizie. Într-un fel sau altul…
– Bob?
Bob e numele meu. Din fericire, la fel oricum l-ai fi luat. Tipul din oglinda mea e Misha.
– Bob!
– Da…
– E așa de… complicat?
Poemele! Mă cufundasem în teribila dilemă cu nasul în cele scrise de prietenul meu.
– Ah! Te rog să mă scuzi… Sunt un pic…
– Confuz?
– Amețit… M-a cam luat amețeala…
– Asta se vede.
– Vezi?! Adică… e la vedere?
– Ba bine că nu!
– Misha… Eu…
Cum naiba să-i fi spus?! Misha, dragul meu, ne aflăm între două oglinzi paralele… Sau, Prietene, eu te văd în oglinda mea, cum tu mă vezi într-a ta, dar noi niciodată n-am fost față-n față…
– Să știi că până la urmă nu e așa important. Putem relua discuția asta altă dată…
Începusem să mă simt prost în privința asta, Misha mă anunțase cu câteva zile înainte de intenția lui. Ce era de făcut? L-am invitat în casă sub pretextul că eram puțin cam încordat.
Ne-am așezat la masa din bucătărie.
– Spune-mi… Cunoști expresia ”Fiecare cu oglinda lui”?
– Da. De ce?
– Te-ar deranja dacă aș folosi și eu una?
– Pentru ce?
– Mi-ar fi mai ușor să mă concentrez..
Și-a lăsat capul într-o parte și m-a privit curios. Apoi s-a îndreptat de spate și a dat din umeri. Am dat fuga în dormitor, unde în sertarul noptierei aveam o oglindă cu mâner rămasă de la Marta. M-am întors în bucătărie și-am început să citesc:

Într-o dimineață toate firele de iarbă din curtea mea crescuseră în formă de inimă! Mii, sute de mii de inimi verzi cât văd cu ochii. Mă gândisem că poate se întâmplă în lume ceva grav – grav și-am vrut să aflu. În curtea din spate nu locuia nimeni, în curtea din stânga nimeni, în curtea din dreapta la fel, nimeni. Nici în mintea mea nu locuia nimeni. Pe cine să întreb?

M-am oprit aici și i-am aruncat o privire. Misha părea un pic absent. Bineînțeles, nu era prima dată când citeam ceva scris de el, dar pentru prima oară îmi săreau în ochi acele… inadvertențe.

Vântul, ploaia, crengile acestor copaci nu sunt ale mele. Nici tu nu te poți lăuda că le-ai putea avea. Dar dacă aș fi spus că-mi aparțineau de drept, tu ai crede?

– Misha… Aș vrea să te întreb…
– Întreabă-mă…
M-am scărpinat după ceafă, nu știam cum să încep, de scărpinat s-a molipsit și el. O vreme asta am făcut amândoi, în tăcere.
– Vrei să începi odată sau…
– Da, da… Zici așa, ” Dacă aș fi spus că-mi aparțineau de drept, tu ai crede?”
– Da.
– Păi, s-o luăm așa… Ai un condițional optativ la timpul perfect, urmat de un imperfect și închizi cu verb la viitor în forma lui arhaică.
– Și?
– Mă întrebam dacă e o figură de stil… asumată.
– Tot ce scriu e asumat.
– Nu vreau să spun nimic, decât că…
– Decât că ce? Ce te deranjează?
– Nu mă deranjează. Dar poate deveni un pic confuz pentru un cititor… neavizat. Uite, ca și asta, ”Într-o dimineață toate firele de iarbă din curtea mea crescuseră în formă de inimă!”
– Ce ți se pare incorect?
– Nu zic că e incorect.
– Ba, asta insinuezi.
– Misha… Ai, la fel…
– Mai slăbește-mă cu asta!
– Bine.
– Mă iei peste picior, Bob.
– Nu te iau peste picior, vezi bine.
– Ba, tocmai că văd că mă iei peste picior. Când ai devenit atât de critic? Și de unde toate aceste… oglinda și chestiile confuze pe care mi le spui?
– Îmi pare rău, nu vreau să ne certăm. Trebuia să încep prin a-ți spune că mi se pare foarte poetic ce ai scris.
– Să încep prin a-ți spune?
– Să-ți fi spus.
– Aha. Iarăși faci pe deșteptul. Știi ce… Caută-mă când are să-ți treacă. Eu am plecat.
– Misha…
S-a ridicat, a ocolit masa și a ieșit fără să se mai uite înapoi. Și-avea absolută dreptate.
După plecarea lui am stat și am cântărit lucrurile. Ce era de făcut? De unde-mi veneau toate astea? Când devenisem atât de deștept? Dacă toți iepurii gândeau și se exprimau în felul în care o făcea Misha, de ce ar fi adevărul de partea mea? Nu cumva eram pe cale să mă transform în altceva?
Cu aceste întrebări în cap am hotărât să-mi pregătesc ceva de mâncare, gătitul îmi limpezea mintea. Care va să zică… Aveam șase ani în urmă și încă șase, cel puțin, înainte. Altfel spus, mă aflam la jumătatea vieții. Cunoscusem, pardon, am cunoscut câteva tipe, am schimbat câteva case, am petrecut câteva Zile Roșii, ale Oului Roșu, șapte la număr, mai exact. Și? Și nimic, până astăzi. De ce eu? De ce tocmai mie mi se-ntâmplă? Cu ce eram eu mai deosebit față de alți iepuri?
– De ce tocmai mie, Globuleț?
– Pentru că ești un idiot.
Globul meu de sticlă le știe pe toate. El mă scoate întotdeauna din impas..
– Idiot?
– Exact.
– Idiot–idiot?
– Fie… Semi-idiot, dacă ții neapărat.
– Asta nu mă ajută cu nimic.
– Nu pui întrebarea care trebuie. Că ți se-ntâmplă ție e irelevant.
– Atunci?
– Atunci ce?
– Ce e relevant?
– Relevante sunt noile tale nevoi.
– Iartă-mă, dar șocul prin care am… trec încă…
– Șocul prin care treci e irelevant. Ar trebui să-l numești revelație.
M-am întors la salata mea de morcovi. Aflasem că aveam nevoie de alte nevoi. OK. Cum ar fi fost să-mi fi sunat prietenii, pe Victor, pe Mara, pe Nora și să le spun tărășenia?
– Hei, Victor, ai idee de ce-aș putea avea nevoie?
– Cum?
– Am avut o revelație. M-ai putea ajuta să-mi spui ce ar trebui să vină în continuare?
– Bob… Ești în regulă, amice?
– Sunt OK. Voiam doar…
– Trebuie să închid, prietene. Vorbim. Noapte bună.
– Mara?
– Hei, Bob… Ce mai faci?
– Bine. Sunt bine. Te-am sunat cu o rugăminte…
– Te rog…
– Știi, tocmai mi-am dat seama că noi, iepurii, vedem în oglindă. A fost crunt, crede-mă. Și încă mai e.
– OK.
– Așa… Pe scurt, am nevoie să-mi doresc lucruri noi de la viață. Crezi că ai putea să mă ajuți cu o idee, un sfat, ce-aș putea…
– Ai băut?
– Cum?
– Te-am întrebat dacă ai băut?
– Nu.
– Faci asta ca o răzbunare?
– Ce răzbunare? Pentru ce? Pe cine?
– Asta mă întreb și eu. Ți-am mai spus, n-a fost cu intenție.
– Ce intenție? Despre ce vorbești?
– Serios?… Când m-ai cărat atunci în parc și te-ai întânit cu fosta…
– Ah! Nu, nu… N-are nici o legătură cu asta, crede-mă! Voiam doar să știu dacă ai idee ce mă așteaptă după faza cu oglinda…
– Ești rău, Bob… Ești rău și m-ai întristat…
– Mara, draga mea…
– La revedere, Bob.
– Bună, Nora…
– Bob!
– Deranjez?
– Deloc. Sunt cu o prietenă la cafea…
– Atunci sun mai târziu.
– Nu e nici o problemă. S-a întâmplat ceva?
– Nu s-a întâmplat nimic… grav. Adică, e destul de serios, dacă mă gândesc. Dar nu vreau să…
– Mă sperii, Bob… Zi, despre ce e vorba?
– Chestia e că am nevoie de un țel în viață.
– Pe bune?! Faci mișto?
– Din păcate, nu. Adică…
– Dar ce s-a întâmplat? Ești bolnav?
– Nu sunt bolnav.
– OK. Despre ce țel vorbești?
– Păi, asta e că nu știu…
–…
– Nora? Mai ești acolo?
– OK. Lasă-mă să înțeleg… Nu ești bolnav, nu ai băut și nu te-ai lovit la cap…
– Corect.
– Dar ți-a trecut prin minte, așa, deodată… mai zi odată, te rog…
– Că am nevoie de nou obiectiv în viață, de un alt țel. Și asta pentru că am început să văd diferit.
– Ce să vezi diferit?
– Lucrurile din jur. Tot ce mă înconjoară.
– OK. Pot să-ți dau telefonul unei prietene… Un foarte bun psiholog.
– Nu cred că vreau. Cel puțin nu acum. Dar îți mulțumesc.
– OK. Ține-mă la curent.
– Așa am să fac.
Cam așa cred că s-ar fi putut desfășura discuțiile. M-aș mai putea gândi la Marta. Dar ei am să-i povestesc mai încolo.

Ziua Oului Roșu

Numele meu este Bob și sunt un iepure din rasa alb de Termonde. Mi se spune Templierul datorită unei anomalii din naștere. Da, am o cruce mică, roșie, pe omoplatul drept.
Lucrez la un mall de cartier, șase zile pe an. În rest îmi văd de propriile mele afaceri, căci în ce mă privește, îmi place să observ lucruri. Detalii, forme, culori, expresii, amănunte mai mari sau mai mici. Misha îmi tot spune că mi-am greșit cariera, că sunt un contemplativ de profesie și-ar trebui să-mi iau un certificat pentru asta. Nu știu în ce fel m-ar ajuta sau dacă ar schimba cu ceva situația. Am convingerea că tot ce ne înconjoară contează. Da, poate n-au aceeași importanță și poate nu ne privesc direct. Dar asta nu face mica noastră lume a iepurilor mai puțin palpitantă…
Prin mall-ul unde lucrez se perindă foarte multe ființe. Toate cu aproape aceeași atitudine. Mall-ul, ca să fim înțeleși, e un fel de anticameră către ne-prețuita lume a lucrurilor fără valoare. Dacă cineva se întreabă de unde am scos tâmpenia asta, am să-i răspund: Nu prin multiplicare se pierde însemnătatea? Și dacă e așa, nu cu toții suntem în căutarea conținutului pierdut?
– Nu înțeleg!
Anul acesta mi s-au dat în grijă doi puști, Daniel și Rona. E prima lor participare la un astfel de eveniment, iar eu ar trebui să-i învăț… să le arăt… În fine…
– Ce nu înțelegi, Daniel?
– Nici eu nu înțeleg!
Până acum micuța Rona a stat pitită într-un coș cu iarbă.
– Păi, să vedem… Unde suntem noi acum? Ce sunt aceste lucruri din jurul nostru?
– Cadouri.
– Cadouri, Rona. Și acest cordon care ne înconjoară, ce rol are? Daniel, poți să răspunzi tu?
– Ca să nu treacă nimeni de el!
– Perfect! Și acum vin să vă întreb: de ce nu trebuie să treacă nimeni de el?
– Pentru că nu e voie!
– Buuun… Răspuns corect, Rona. Dar de ce nu trebuie să treacă nimeni de el?
– ??
– ??
– Haideți… Nu e așa greu…
– Pentru că ăsta e locul nostru!
– Și asta, Daniel. Dar mai mult decât atât, acest cordon e pus aici ca să ne protejeze. Iată… Cu cât observi mai multe, cu atât înțelegi mai bine ce se-ntâmplă în jurul tău. Asta te face să te simți mai în siguranță.
Sincer, nici eu nu eram foarte sigur de acest lucru.
– Poate pe tine!
– Da, poate pe tine, Bob.
– Prea bine… Atunci hai să vorbim de cele care vă fac să vă simțiți în siguranță. Spune tu, Daniel…
– Mie îmi place salata de sfeclă! Și sucul de morcovi!
– Mie îmi place papaya! Și pepenele galben!
– Foarte bine! Gândiți-vă la asta, atunci!
– O să mi se facă foame!
– Mie deja mi-e foarte foame!
Nu era nici prima, nici ultima oară când eram pus în încurcătură. Știam, oricum, că n-am stofă de educator.
– Bob…
– Da, Rona…
– Cine ți-a dat numele Temperu…
– Templierul, Rona…
– Știu că Templierul, Daniel. Dacă ești așa deștept, poți să-mi spui ce înseamnă?
– Când eram de vârsta voastră, în prima mea zi am răsturnat un coș de ouă. Ouăle s-au răspândit pe podea, lumea s-a înghesuit să le adune…
– Și ce s-a întâmplat?
– Cineva a făcut poze, pozele au apărut la ziar. De atunci mi se spune…
– E un iepure cu cruce. Asta știe oricine. Pe mine o să mă cheme Cavalerul Alb!
– Dar numele tău e Daniel, Daniel. Nu alegi tu…
– Ba pot foarte bine, Rona!
– Crezi că poate, Bob? Crezi că poate să aleagă el cum să i se spună?
– Cred că oricine e liber să-și aleagă ce nume vrea. Tu cum ai vrea să te numești?
– Mie îmi place numele meu.
– Foarte bine. Rămâi atunci la numele tău.
– Dar mi-ar plăcea și Regina… Regina Albă.
– Regina Albă și Cavalerul Alb. Cât se poate de potrivit!
– Dar eu nu cred că mai vreau alb!
– Alege-ți altă culoare, Daniel. Nu-i nici o problemă.
– Poate, roșu…
– Roșu e foarte bun!
Era evident că nici Ronei nu-i mai convenea albul. Ca să ieșim din cercul vicios am spus:
– Copii, haideți să ne întoarcem la ce spuneam… Ce spuneam mai exact, vă mai amintiți?
– Vorbeai despre locul în care suntem acum și ce trebuie să facem aici.
– Exact! Bravo, Daniel!… Deci, treaba noastră aici e cât se poate de simplă… Oamenii vin aici să cumpere…
– Unii doar se uită la noi…
– Exact, Rona… Pe aceștia care doar se uită la noi trebuie să-i facem să se hotărască să…
– Mie nu-mi place aici, Bob!
– Rona…
– Nici mie nu-mi place să se holbeze cineva la mine!
– Daniel…
– Aș vrea acasă, Bob… Poți să vorbești, te rog, să ne ducă acasă?
Adevărul gol goluț era că și eu aș fi vrut acasă. A fost o vreme când nu putea fi Ziua Oului Roșu fără mine. Oamenii se minunau să mă vadă. Veneau și din alte orașe, familii întregi, voiau să mă atingă, să le meargă bine, să le fie cu noroc. Eram iubit și respectat. Acum nu mai era la fel. Acum părea să le fie indiferent. Cum nici eu nu mai aveam aceeași tragere ca pe vremuri. Ceva se schimbase și nu înțelegeam ce. Cordonul care ne înconjura nu mai era suficient. Sau pur și simplu își pierduse rostul.

Fragment din volumul în pregătire „Bob în țara tuturor”.

Despre autor

Paul Țanicui

Paul Țanicui

Paul Ţanicui a fost, într-o ordine aleatorie, vânzător de cărţi, marochiner, săpător de fântâni în fosta Yugoslavie, vânzător ambulant de cârnaţi italieneşti, topitor de plumb într-un atelier de vitralii, copywriter în diverse agenţii de publicitate (BBDO, Publicis), iniţiator, dezvoltator şi producător al proiectelor muzicale Shukar şi Shukar Collective. A lucrat la scrierea unui film comisionat de John Turturro pentru Canal +, a contribuit ca producător delegat la realizarea unui album world music susținut de Peter Gabriel.
A absolvit Facultatea de Film din cadrul UNATC București și lucrează ca scenarist şi regizor de film (Iagalo, Mousse au Chocolat, Two Lives).
Este autorul așa numitei ”reality-book” „Trăind pe credit”, Brumar 2012, a romanului „Quimera”, Humanitas 2015 și a unui volum de poezie „Cealaltă inimă”, apărut în ediție de lux cu gravurile lui Ciprian Mureșan. Are în pregătire o carte dedicată lăutarilor din Taraf de Haidouks, care urmează să apară la HarperCollins cu sprijinul lui Johnny Depp.

Scrie un comentariu